Când a fost copil, a locuit la ţară.

Undeva pe un vârf de deal, aveau o vie. În la capătul viei, tatăl lui, a plantat un nuc.

Nucul şi copilul creşteau. Când nucul era cam de grosimea mâinii unui bărbat, copilul s-a urcat in el. S-a crăpat.

Atunci, tatăl lui l-a bătut. “Nucul acesta trebuie să trăiască mai mult decât noi”.

Timpul a trecut, copilul a crescut, s-a mutat la oraş. A făcut o casă şi-a adus părinţii lângă el, pentru ca acestia să trăiască puţin mai bine.

După decenii, părinţii au murit pe rând, i-a îngropat alături în cimitirul de pe deal. Apoi, după alte decenii, a murit şi fostul copil. L-au îngropat şi pe el lângă ei.

De la morminte, la orizont, se vede un deal. Pe deal sunt vii. La captul uneia din vii, se vede un nuc. Impunător. Face nişte nuci frumoase, mari şi multe. La doi metrii de pământ, se bifurcă. Exact la bifurcaţie se vede o cicatrice a unei crăpături …

(Povestea e absolut reală, chiar acum mănânc o prăjitură cu nuci, culese astă toamnă din nucul cu cicatrice.

Vara, e incredibil de plăcut să stai pe iarbă în umbra lui… )

fragment din romanul COMISIA ZÜRICH

autor Doina Popescu

ISBN 978-606-92308-0-0

În zori, Corvin [...] luă drumul hanului, la întâlnirea hotărâtă cu Rose. Se puse pe aşteptat şi, către prânz, Rose veni la volanul camionului, care puţea a peşte afumat. – Corvine, în fiecare zi te faci mai chipeş!  – Bine că mi-ai zis să-mi pun o cămaşă roşie, ca ţiganii, să nu mă deochi!” Rose îi sări de gât şi îl sărută focoasă, dar Corvin nu se mai fâstâci. Acum ştia precis, că nu l-a încurcat cu SaintJohn şi sărutarea era a lui întreagă, promisiune fierbinte la altele ce aveau să vină.Drumul până la Zurich trecu uşor, în veselie. Rose era croită din ciripit şi primăvară. Sunt unele femei care fac soarele să strălucească mai cu temei. Rose era prima dintre ele. Mai strică Corvin oleacă veselia când povesti- poticnit de lacrima din gât, silnicia războiului şi of-ul, care-i dăduse brânci, flăcău rătăcitor prin lume.Ajunşi la librărie, cheia se blocă în lăcata ruginită şi nu le fu de nici un folos. Zdruncinară un geam în fundul curţii, până ivărul se lăsă păgubaş. Rose îşi luă proprietatea în stăpânire intrând pe geam, ca hoţul în puterea nopţii, amănunt ce nu-i strică bucuria. Căutară poznaşi dormitorul, căci restul era pierdere de timp. Dimineaţa lăptoasă îi găsi repetând cu sârg, ce le pria mai bine. Rose, deprinsă cu cele două minute de la Helmi, obosea bucuroasă. – Corvine, dar bine te mai descurci în scutece, garson! Aşa-s toţi românii sau a dat norocul peste mine şi te-ai găsit tu cel mai pricopsit? – Ei, Rose, sita-i nouă, ţi se pare! – Corvine, la Helmi dura mai mult, să-şi lege şireturile la ciubote! Las’ că ştiu bine ce spun. – Acuma, oi avea şi tu dreptate, că românii-s ştiuţi de harnici la cucoane. Lumea spune, că era unu’ Terente, pe la noi, prin Bălţile Brăilei. Unii ziceau că era haiduc, alţii îl ţineau de tâlhar. Vorba e, că toate cucoanele de neam mare de la oraş, ieşeau la promenadă pe faleza Dunării, la Brăila, că doar-doar o da norocul peste ele şi le-o fura Terente, să le ducă în hogeacul lui din bălţi. Şi, chiar dacă le era fără spor aşteptarea, ele tot se lăudau la cuconet, când îşi mâncau cu gingăşie şerbetul, că au fost în puterea tâlharului şi s-au bucurat de toată osteneala lui. – Acuma, Corvine, eu care vând cărţi, am să-ţi spun alta: un tip deştept a zis, că atunci când oamenii se îmbulzesc să se laude că au citit cărţile unui scriitor pe care nu l-au citit de fapt, înseamnă că respectivul scriitor a ajuns clasic. Dacă mergem pe acelaşi raţionament, Terente al vostru e un clasic, garson. – Da’, dacă de Terente ştie o lume întreagă, fiindcă vuiau şi satele şi gazetele, de bărbăţia lui fără pereche, mai bine, să-ţi zic de un neam de-al meu. Ascultă bine! Răducan, nenica lu’ tata, era dintr-un sat de la Dunăre, Stăncuţa. Am acolo mai multe neamuri. Flăcău chipeş, pe la 13 ani, l-a spurcat o parşivă de vădană la toate bunătăţile muiereşti. Da’ Veta asta, soi rău! Şi proastă-n clanţă şi numa’ cu cracii-n pod. A început să se laude prin sat, de norocu’ vârtos ce a dat peste ea şi drăcoasele de muieri, ce crezi? Au început de zor, să-l înnădească.- Hai, Răducane, să-mi spargi nişte lemne. Mulţumesc frumos, Răducane. Despre bani, n-am să-ţi dau, da’, nici nu vreau, să mă ştiu datoare.- Răducane, am de urcat nişte fân în pod şi aş vrea să isprăvesc până pe înserat, când se întoarce Tudur de la moară. Arată-mi cât eşti de harnic şi ţi-oi plăti, cum ţi-o plăcea mai bine. Şi dacă eşti meşter, pe cât te laudă muierile astea, io nu mă zgârcesc. Îţi dau încă de două ori simbria ori mai mult! Şi azi în şură, mâine în fundu’ grădinii sau la bordeiul de la bostană au început destrăbălatele satului să-l îndulcească. Răducan, chipeş croit, ars de soare, cu ochi limpezi şi verzi, să te bage-n boală şi un râs frumos, de dulău tânăr, ce se ştia în mare putere, n-a refuzat nicio muiere; pesemne că avea inima bună! Care-i ţinea calea, pe care o mai nimerea el la loc umbrit, de atâta hărnicie, a ajuns Răducan minunatul satului. Acuma, dacă a isprăvit şi vădanele şi nevestele, năzdrăvanul, cică le-a făcut şi pe fete oleacă curioase. Şi mai era căutat şi de muierile nesătule din Gura Gârluţei. Iar cu gândul – ce să mai vorbim – păcătuiau muierile din toate satele roată, pe unde se dusese vestea, doar-doar le-o ieşi norocul în cale. Dar nu le era-n drum şi rămâneau, bietele, numai cu jindul. Acuma, ce vină să le faci, dacă ghinda de acasă nu se potriveşte cu ştiuletele din târg? Şi la o urmă, uite, aşa-i o vorbă pe la noi. Adică, cine poate, oase roade! Da’ se vede treaba, că flăcăul dăduse-n lăcomie şi se cam întrecuse cu gluma. Deja, bărbaţii din sat, nu mai puteau intra pe uşa birtului, de aşa minunăţie de coarne, ce le rostuise harnic, Răducanu. Numa’ Iani, un bulgar pleşuv, pirpiriu şi gălbejit, socotea pe Răducanu după alt abac, numai de el priceput. Nea Ion, văduv de mult timp şi deci fără nicio pagubă din partea Răducanului, îl tăbăra pe Iani. – Bre Iani, am auzit că Răducan îţi pune coarne, bre n-auzi! – Măi, să fie! Mari, îs coarnele celea, nea Ioane? – Mari, bre Iani. Mari de tot! – Ei, nea Ioane, dară, atunci îs taman bune. – Bune la ce să fie, bre Iani? -întreba nea Ion, fără să-şi creadă urechilor. – Prima şi prima, îs faine la chelie! Să nu mai am bostanu’ chiar golaş! – Eşti tare, nene! M-ai făcut marţ! Asta-i prima. Da’ a doua? – Păi, nu vezi, că m-a făcut mama din sărăcie şi, uite-s aschimodia satului? Năzdrăvanele alea de coarne, mă mai înalţă şi pe mine oleacă. Acuma sunt şi eu mai falnic. Deja, mă bagă lumea în seamă, se învredniceşte să stea în poveşti cu mine. De bună oară, chiar mata, recunoaşte franc, că e întâiaşi dată, când îţi prăpădeşti bunătate de vreme cu mine. Şi la alt fel, adică, socoţi că tata cerbul o fi un oarecare?! Nea Ion, crezând că amărâtul n-a înţeles bine, că de, bulgar fiind, putea pricepe vorbele în chip pocit, se simţi în drept să se explice. – Bre, Iani, copchilu’ ăsta mic, Romică, ăsta, nu-i al tău, bre creştine! Uite, frate, cum se izbeşte la fix, Răducanului! Uite-te la ochii lui drăcoşi! Leit Răducanu, pe legea mea! – Zău? Ptiu… Să fie adevărat? Ei, drăcie? Eşti precis, nene? – Sigur, Iani. E treabă cunoscută. Tot satul ştie. Întreabă pe care vrei: o să-ţi spuie la fel. Ştiu toţi! şi creştinii şi babele şi ţâncii. – Ei, atunci, să fie Romică sănătos. Uite, o să am şi eu un flăcău arătos. Brava mie! – Bre, Iani! Eşti capiu, rău! Nu pricepi, bre, că mucosul nu-i al tău ? – Nea Ioane, aicea greşeşti rău, rău de tot. Îţi spun din capu’ locului, să n-avem vorbe la sfârşit. Io sunt grădinar, mă cunoşti. Neam de neamu’ meu, zarzavagii de când ne ştim. Eu o singură lege cunosc. Tot ce creşte în grădina mea, e al meu! Să-ţi fie limpede, bre, nea Ioane, şi ţie şi la tot satul. Cu babe şi cu ţânci cu tot. – Bre, creştine, te înşeală nevasta, bre!- nu se lăsă nea Ion, pe care îl treceau apele. – Ei, aveţi voi o vorbă isteaţă, la români. Cică, Dumnezeu, drăguţul, la toată barza chioară face cuib. – Ei, şi, ce-are a face barza cu nevastă-ta? – Păi, cam are. E nevastă-mea frumoasă? – Este, bre Iani. – E focoasă? Are tot ce-i trebuie la o muiere? – Are, bre Iani, dar mă ia de cap, nu pricep: ce are nevastă-ta, cu urâta de barză?! – Da’ tu nu gândeşti, mă, nea Ioane? La câtă secărică vărs io în cimpoi pe fiece zi, nu-i cinstit, să grijească şi de nevastă-mea cineva? Că şi tu ai recunoscut că-i frumoasă şi nu-i de lepădat. De ce, să n-o vrea Răducanu şi pe nevastă-mea? Ce, la o adică, altele-s mai cu moţ? Chiar mă necăjeşti. Parcă io ţin vreo slută-n bătătură. Ce dacă-i chipeş, Răducanu? Şi nevastă-mea-i soi, şi încă, cum! Nea Ion se crucea, săracu’, de ce-i auzeau urechile. Zise moale, la o urmă: – Eşti dus pe arătură, bre, zarzavagiule! Alţii, în locul matale, îşi cam ascut cosoarele, frate! – Nea Ioane, io gândesc, că te cam gălbeneşte oftica. Mi-a zis mie odată baba Frusina a lu’ Alionte Şchiopu, că până să-ţi pui sculele-n pod, erai ştiut de futăciosu’ satului. Cum s-ar zice, eşti cuminte, precum jaba de căţa, c-un dinte, nene! Aşa că, unge-ţi clanţa, nea Ioane şi cântă voios la altă masă, că la mine, n-ai niciun spor! Pe Răducanu, mă-sa a început să-l ia la rost, că i se cam zbătea ochiu’ drept şi nici în bobi nu cădea de bine. De altfel, boroboaţa era cunoscută de toţi încornoraţii şi ameninţările erau făţişe. Ducea mă-sa grijă că, dacă nu se astâmpără, o să sară creştinii cu paru’ să-l alunge din sat, dar Răducanu râdea nepăsător şi îşi ducea mai departe meşteşugul. Şi din ce se iubea, devenea şi mai fercheş şi mai îmbulzit de muieri. Pe la şaptesprezece ani, era deja un bărbăţoi vânjos şi chipeş, să se omoare muierile pentru el. Într-o zi, în faptul prânzului, un vaiet şi o jale s-a lăsat peste sat. Prăpăd! Lacrimi şi durere plumbuită a purtat Dunărea mai departe, în satele vecine şi toţi au rămas încremeniţi. Răducan, împătimit vânător, fusese împuşcat în pădure, pe malul Dunării. Sfârşitul lumii!

Citeşte restul poveştii la  http://doinapopescu.wordpress.com/2009/12/20/povestea-raducanului/

Aceasta este o bancnotă de un leu. Mulţi, dacă o găsesc pe stradă, consideră că nu merită efortul să se aplece să o ridice. Pentru alţii reprezintă o sumă consistentă.

Mehedinţi: Pensie de un leu

*

O femeie de 67 de ani din Mehedinţi primeşte de la stat o pensie în valoare de un leu. Suma scrisă pe cuponul de pensie este de 3 lei, dar 2 lei sunt opriţi pentru diferite impozite, astfel că femeia primeşte “fabuloasa” sumă de un leu. Maria Tomescu, din satul Malarişca, aparţinând de comuna Podeni, are acest venit din anul 2002 şi trebuie să îşi administreze banii în aşa fel încât să-i ajungă de la o lună la alta. Statul nu a depus până acum nici un efort pentru a rezolva situaţia femeii, care trăieşte din mila vecinii şi primarul satului în care locuieşte. Edilul din comuna Podeni va încerca să facă un demers către Casa de Pensii Mehedinţi pentru a rezolva cât mai repede situaţia Mariei Tomescu.

Sursa: Gazeta de Sud:

__________________________________________________________

Pensie de un leu

*

Cea mai mică pensie din România se plăteşte în oraşul Flămînzi. Poştaşul vine în fiecare lună la o femeie de 82 de ani din judeţul Botoşani cu o pensie de nici mai mult, nici mai puţin de 1 leu. Aşa-zisa benericiară este Maria Hriţcu, o bătrînă pentru care sosirea lunară a factorului nu îi produce nici într-un caz motive de bucurie, asemeni celorlalţi de-o seamă cu ea, ci reprezintă frustrare, neputinţă, nedreptate … “Oare cum îşi bate joc dintr-o bătrînă? Oare nu o să ajungă şi ei bătrîni? Dreptatea mea e la ceruri. Oare de un franc, cît îmi dau iei mie, îţi dă la bufet măcar o bomboană?”, spune printre oftaturi bătrîna. La început, a crezut că este vorba despre o neînţelegere, despre vreun calcul greşit.

Poştaşul a continuat însă, lună de lună, să îi bată în poartă şi să o pună să semneze că a primit „pensia”. „M-am mirat mult că-i spuneam chiar şi lui factorul şi factorul mă întreba pe mine: cum o putut să o facă numai de un leu, nu i s-o scrîntit mîna, nu şi-a rupt mina. Eu aş da la parlamentari să văd dacă pot să trăiască ei cu pensia asta”

Femeii i s-a dus vestea printre vecini din cauza aşa-numitei pensii. O ştiu şi oamenii de la primărie, însă nimeni nu o poate ajuta. Reprezentanţii Casei Judeţene de Pensii susţin că nu s-a greşit la nici un calcul şi că dreptul bănesc al femeii acesta este: 1 leu. Ei au şi o explicaţie: “Soţul d-nei în cauză a avut numai o lună şi cîteva zile armata la munci si prin urmare 50% din cuantumul care i s-a cuvenit pentru această perioadă este la nivelul unui leu”, afirmă Gheorghe Livadaru, directorul Casei Judeţene de Pensii. Şeful instituţiei susţine că nu poate sista plata pensiei chiar dacă bătrînei nu-i ajunge decît de o acadea. “Este un drept cîştigat al persoanei. Dumneaei, dacă vrea, poate să facă o renunţare şi atunci noi avem un temei legal ca să sistam.”, mai spune Gheorghe Livadaru. Bătrîna s-a ocupat de creşterea copiilor şi de gospodărie, iar de lucrat a făcut-o bărbatul, care a decedat în urmă cu doi ani. Are totuşi noroc că i-au rămas ceva orătănii prin gospodărie, că primeşte lemne de foc drept ajutor social de la primărie şi că o mai ajută vecinii şi neamurile.

Ar vrea să meargă la Ministerul Muncii, dar nu ştie cum poate face acest lucru. “Vreau să mă duc şi la Bucureşti, dar nu stiu unde e Bucurestiu … nu ştiu unde e … mi-e ruşine să spun că nu ştiu, dar sînt bătrîna şi ăsta-i adevărul”. Sergiu BĂLĂŞCĂU

Sursa: Gândul

__________________________________________________________

Bătrâna cu pensie de 3 lei a mai primit un leu de la stat, ca majorare

*

Pe mătuşa Ioana, de la Rozavlea, o ştie toată ţara. Povestea bătrânei cu pensie de trei lei a impresionat mii de oameni şi a deschis, în octombrie anul trecut, o amplă dezbatere despre protecţia socială acordată vârstnicilor în România.

Au trecut opt luni de atunci, iar mătuşa Ioana trăieşte în continuare într-o sărăcie crâncenă, alături de fiica sa. Din toate promisiunile făcute de două guverne, bătrâna s-a ales cu o majorare de pensie de 33%. Adică un leu!

“În televizor am auzit, că mi-o spus, că se mărea pensia. Mi-a mărit-o cu un leu. Din trei mi-au mai pus un leuţ, patru”, a declarat bătrâna.

Ioana Roşca are 82 de ani şi trăieşte în satul Rozavlea, din Maramureş. Realitatea TV a fost acasă la bătrână în octombrie anul trecut. Atunci am aflat că femeia supravieţuieşte dintr-o pensie de urmaş de doar trei lei, la care se adăuga ajutorul social de la primărie, de 60 de lei.

Acum, mătuşa Ioana este ceva mai bogată. Pensia sa de urmaş a fost majorată cu un leu, în timp ce ajutorul social a ajuns la 100 de lei.

Sursa: Realitatea NET.

________________________________________________

Ce-ar mai fi de spus? Habar n-am.

Poate ar trebui să ne întrebam de ce cei implicaţi în faptul că s-a ajuns la această situaţie nu fac ceva ca să rezolve problema acestor femei.

Sau poate ar trebui să îi scuipăm cu dispreţ pe  cei care se rup în figuri pe la televiziuni, încercând să  ne argumenteze că există persoane care e absolut normal să primească sute de miloane de lei pe lună pensii, ca urmare a faptului că, unii au considerat că oamenii se împart în două mari ciurde. Una, cea formată din amicii şi familiile lor, favorizaţii sorţii, cealaltă, cea formată capete de locuitori din statistici,  cea al cărei viaţă e definită de medii statistice, medii care arată că dacă avem zece pâini şi le împărţim la zece oameni pe sistemul: unul ia nouă pâini, ceilalţi nouă împart o pâine, în medie rezultă că avem o pâine pe cap de locuitor, deci nimeni nu moare de foame.

Când vine vorba se corectarea anomaliilor pe care le crează veniturile (pensii, salarii) speciale, vedem că politicieni, aceiaşi pe care îi tot vedem rotindu-se pe la toate canalele, când vine vorba de pensiile mici, spun că lor li se rupe inima, dar de vină sunt legile făcute prost, că cei cu pensii mici primesc atât de putin din cauză că nu au cotizat destul, în schimb la cei cu pensii uriaşe, nu se mai aplică asta. Cei din a doua categorie prin diferite mânării au devenit beneficiarii unor legi speciale, legi care nu mai ţin cont de cât a cotizat omul ci gradul de interes pe care politicienii îl aveau la un moment dat faţă de categoria din care acei oameni au făcut parte.

M-am întrebat de ce nu-i împuşcă pe acei oameni. Ar şti o treabă …

Recitind primul articol văd că de fapt pensia Mariei Tomescu din Mehedinţi este de trei lei, dar i se opresc doi lei pentru impozite.

Parcă văd că cei care au făcut să se ajungă aici, în curând, în Noaptea de Înviere, se vor duce la biserică, în haine de firmă, cu moaca zugrăvită a pioşenie ca să ia lumină şi vor simţi cum li se umple inima de căldura  bucuriei creştine a Învierii, vor considera că astfel, îi fac un serviciu lui Dumnezeu,  onorându-l astfel cu prezenţa lor preţiosă.

Einstein a spus că există două chestii infinite, prostia umană  şi Universul. Despre Univers zicea că nu e tocmai sigur.

Eu cred că trebuia să adauge şi nesimţirea la listă.

Ieri Viorel Hrebenciuc a fost ales ca lider de grup parlamentar al pesedeilor la Camera Deputaţilor.

Ştirea asta am primit-o ca  pe un fel de ceva care nu mă interesează.

Mi s-a părut foarte normal.

Omul e deputat din ’92. Nonstop.

Mi-am amintit însă de ceva, o poveste cu vaci şi babe şocate.

Era în campania electorală pentru alegerile parlamentare.

Omul, ca tot politicianul a candidat  undeva la dracu’n praznic. Într-un sat care nu mai ştiu cum se numeşte, a văzut că drumul nu e asfaltat. La marele fix. Făcea şi el ceva pentru localitate i-ar oamenii îl votau. Echitabil.

Într-o dimineaţă, ca la ţară, fiecare merge unde are treabă. Babele la sapă, vacile la ciurdă, bărbaţii la birt, Hrebenciuc în sat. Pune mâna pe telefon, sună unde trebuie şi în câteva ore, vin oameni, maşini şi tot ce mai trebuie.

Cât ai bate din palme, covorul fermecat, asfaltic se întinde ca prin minune pe uliţa principală, fără nici un fel de pregătire a terenului.

Nasulia începe spre seară. Când atât babele cât şi vacile vin acasă de la muncă sau de la păscut. Bărbaţii erau deja în sat, deoarece birtul era în sat şi dacă  eşti în birt, înseamnă că eşti şi în sat.

Reacţia celor două categorii, vaci şi babe, a fost diferită.

Babele s-au desculţat, ca să nu murdărească Doamne fereşte, şoseaua „lu’ domnu’ de la Bucureşti”, vacile, mai sfioase, mergeau doar pe acostament … li se părea ciudată rău chestia.

Un om, după câteva pahare de rachiu, cădea tot mai adânc în dilemă.

„Nu înţeleg de ce i-a trebuit asfalt. Domnul politician circulă cu elicopterul”.

N-am s-o lungesc prea mult. Mie mi se pare că realegerea lui Hrebenciuc drept lider de grup parlamentar ne arată un lucru: Pesediştii sunt nişte mincinoşi ordinari.

Să mă explic.

Tot timpul, pe nunde vrei şi unde nu vrei, îi auzi vorbind de înnoire, de schimbare de modernizare.

Cum dracu vorbeşti de modernizare şi alte alea când tu, ca om de vază în PSD, îţi alegi drept lider, cel mai mare sforar din politica românească, unul din personajele reprezentative ale dinozaurismului PSD-ist.

Au încercat ce-i drept ceva prin alegerea lui Geoană ca cea mai mare sculă din partid. Ăla şi achipa lui au făcut tot ce le-a stat în putinţă să cupleze partidul la remorca PNL deoarece ei nu erau în stare să aducă nimic nou, au mai încercat să  presteze ca în vremurile bune ale lui Iliescu, dând dovadă de cea mai ordinară demagogie de un extrem de pur duplicitarism. Pe de o parte, Geoană se afişa tot timpul cu Vanghele, mai tânăr decât mulţi, ce-i drapt, dar şi mai murdar. Pe de altă parte, în loc să înlăture generaţia anterioară (Iliescu, Năstase etc) a băgat-o doar la conservare.

Mult clamata reformă de fapt se dovedeşte doar ca un fel de ştergere a tentativei de reformă, încercată de Grupul de la Cluj şi rămasă la stadiul de tentativă.

Eu le-aş propne să continue reforma cu un mic şi neînsemnat pas, pe steagurile roşii, adoptate iar de la o vreme, să şteargă naibii trandafirii ăia şi să deseneze iar secerea şi ciocanul.

S-ar dovedi astfel nişte oameni sinceri şi  i-ar facu o bucurie cât mai trăieşte lui Ion Iliescu. Si asta cât de curând. La cum arată şi mai ales la vârsta lui, se pare că Sarsailă deja a dat ordin să se facă focul sub cazanul ce-i e destinat.

Nu trebuie deloc să ne întristăm pentru asta. Va fi acolo, la secţia VIP a s.c. Cazanul s.r.l. într-o extrem de selectă companie. Nicolae şi Elena Ceauşescu, Gh. Gh. Dej, Dr. Petru Groza, Ana Pauker, Gisela Vass, Walter Roman, Stalin, Lenin, Hitler, Musolinni şi mulţi, mulţi alţii…

Da dragi pesedei, poftiţi şi data viitore şi votaţi PSD, aşa de dragul nostalgiilor care vă mângâie sufletele, reforma vă va aduce trăiri profunde, din tinereţe, cu drapele roşii, şedinţe de partid, epocă de haur, tablou cu o singură ureche pe pereţi,… ce mai, trai pe vătrai.

Ploaia caldă de vară nu dură mult.

Aproape brusc,  cerul se insenină, lumea deveni iar luminoasă.

Mama îl încălţă cu săndăluţe şi îl lăsă să iese afară. Stia ea ce ştia.

- Să nu calci prin bălţi că te uzi şi răceşti – îi spuse copilului.

Lângă uşă, Pufi, căţelul dădea bucuros din coadă…

Le deschise uşa şi îşi văzu în continuare de gătit.

Pe fereastra din bucătărie lângă care se găsea masa pentru gătit vedea cam tot ce mişcă prin curte.

Amuzată îl văzu pe copil cum privea peste umăr cu coada ochiului să vadă dacă dacă nu e urmărit din uşă.

Luă o atitudine de „om serios” cum zicea el uneori despre oamenii care se plimbau cu mâinile la spate.

La un moment dat, îi spuse mamei că vrea o lesă pentru căţel. La cei „patru ani şi un pic” (asta că să nu trebuiască tot timpul să actualizeze numărul de luni), fusese foarte impresionat de un domn cu o burtă uriaşă care se plimba cu un căţel mititel legat cu o lesă. Omul îi păru a fi impunător, „om serios şef”. Asta din cauză că pentru a echilibra greutatea burţii aveai senzaţia că e puţin aplecat spre spate.

Pufi, la cei „zero ani şi câteva luni”, protestase vehemet la ideea de purta lesă şi copilul renunţase.

Cum totul în lumea asta are o explicaţie şi numele de Pufi avea una. Simplă, dar clară. Când îl primise, căţelul părea un ghemotoc de blană albă. Iniţial se gândise la Codiţă, din cauza codiţei care flutura, dar se putea, Doamne fereşte, să-l confunde cineva cu căţelul vecinilor. Aşa că numele veni de la sine. Pufi, pentru că era moale şi pufos.

Băieţelui se plimba doar pe trotuarul din dale de beton încolo şi încoace, în dreptul bălţii pe care o făcuse ploaia. Din când în când, pentru a se asigura că nu e urmărit privea iar spre uşa casei.

Când se asigură că nimeni nu îl vede călcă în baltă. Apa era călduţă. Pufi îl privea dând din coadă, dar refuză să participe la orgie.

Avea el ce avea cu apa.

Copilul începu să sară pentru a-l stropi pe căţel. Bineînţeles că nu prea mulţi stropi îl nimeriseră, în schimb băietelul avea în scurt timp picioarele ude şi murdare de noroi. Dar era fericit…

Mama îl lăsă un timp, apoi strigă din casă, aşa încât să nu fie văzută şi astfel copilul să creadă că a fost urmărit.

Speriat, băieţelul privi spre uşă. Nu-l văzuse. Asta părea a fi bine.

Luă iar atitudinea de „om serios” şi se duse în casă. Ud şi plin de noroi, întrebă din uşă.

- M-ai chemat, mami?

- Da.

Îl privi puţin, apoi îi spuse că trebuie să îi schimbe hainele.

Bineînţeles că asta însemna şi o băiţă.

Ce să-i faci? Niciodată o nenorocire nu venea singură.

Când era în cadă, mama îi zise:

-  Ţi-am spus să nu intrii prin bălţi.

Copilul stupefiat  întrebă:

-  De unde ştii că am intrat în baltă?

- Mi-a spus Pufi.

Copilul nu mai zise nimic. Se întristase însă.

După ce se termină băiţa, mama îl şterse şi îi dădu haine curate.

Copilul se apropie de Pufi şi îi şopti printre dinţi:

- Trădătorule… – ezită puţin, i se părea că mai trebuie ceva – Nu mai primeşti ciocolată. Niciodată…

Da, acum era bine …

E mititel.

Are cel mult şase ani, nu ştie sigur.

De plâns nu mai ştie să plângă. De fapt chiar şi când uneori îi fine să plângă,  se abţine deoarece nu ar face decât să îi supere pe cei mari. De râs, mimează uneori la glumele deocheate ale celor mari. Ca să nu îi supere şi să devină astfel ţinta răutăţilor lor.

Părinţii nu şii mai amintea. În canal, fusese adus de o fetiţă de vreo zece ani, care nu după mult a dispărut. Ziceau unii că a murit, alţii că a fost adoptată de o doamne bogată, cu o maşină mare şi auire…

De mâncat, mânca ce-i dădeau cei mari. Sau ce primea de la trecători, ori ce găsea prin tomberoane.  E drept că răbda mulă foame. Dar se învăţase.  Odată, un copil ia dat şi lui să tragă din punga cu aurolac. Nu i-a plăcut. Nu-i plăcea nici să fumeze. Fumul avea gust rău.

De la o vreme descoperise o străduţă pe unde nu circulau maşini. Nici oameni foarte mulţi.

Era o străduţă scurtă, care unea două mari bulevarde. Era acolo un birt de unde venea un miros înecăcios de alcool prost, de fum de ţigară şi de urină. “Un loc rău” îşi zise el, deşi uneori de acolo ieşea câte un bărbat beat care îi mai dădea nişte mărunţiş. Alţii îl alungau sau îl înjurau, dar nu înţelegea de ce. Nu le făcuse nimic.  De înjurat îl înjura şi turcul negricios care avea mai încolo un mic magarin unde vindea bijuterii. Totuşi oneori se ducea să se uite în vitrină.  Erau lucruri frumoase acolo.

Mai era un mic atelier unde un bătrânel care îi amintea parcă de cineva, repara încălţămine unor oameni bătrâni şi ei. La început, cel cu încălţămintea se făcea că nu-l vede, dar îl urmărea cu coada ochiului. Într-o zi l-a chemat înăuntru. I-a dat să mănânce o ciorbă de fasole. A fost cea mai bună mâncare pe care a primit-o vreodată. Apoi l-a chemat iar şi iar. Deveniseră oarecum prieteni. Copilul  mânca sau doar stătea pe un scăunel într-un colţ, bătrânul îi ovestea lucruri ciudate, cu puşti, cu tancuri, cu nemţi, cu foame, cu un loc numit Stalingrad… Timpul trecea …

Totuşi, pe stradă, cel mai interesant era un mic magazin alimentar. În vitrină ce-i drept, nu avea lucruri atât de frumoase ca magazinul turcului, dar avea alte lucruri. La fel de interesante pentru un copil de şase ani. Ciocolate, napolitane, portocale, mere, bomboane, sticle cu etichete colorate şi multe chestii despre care nu ştia ce sunt. Şi nu îi spunea nimeni.

Cel care vindea era un om gras, cu priviri rele. De obicei grasul. Îl alunga de lăngă vitrină ca să nu îi alunge clienţii. Nici asta nu înţelegea. Cum adică să îi alunge clienţii? El doar stătea. Când în faţa magazinului grasul punea tomgeronul de gunoi casă vină oamenii cu maşina roşie să îl ia, uneori când grasul era în toane bune, îl lăsa să caute în gunoi. Se întâmpla să găsească lucruri interesamte lucruri înteresante,  mere stricate doar pe jumătate, sau oase care mai aveau bucăţi de carne. Odată găsit o napolitană întreagă.

Când grasul îl alunga, se aşeza vis-a-vis pe un bolovan mare şi alb şi îşi imagina cam ce gust or avea bunăţăţile din vitrina grasului. Şi începea să viseze.

Deodată, în faţa lui se opri o doamnă îmbrăcată cu un pardesiu galben cu verde. Îl privi. Apoi băgă măna în geantă şi scoase o portocală. I-o întinse. Copilul ezită puţin apoi o luă. Privi portocala, o mirosi, apoi îi zimbi cu ochii doamnei Unii oameni îi mai dăduseră câte un bănuţ. O portocală, întragă, mare şi parfumată nimeni.  Niciodată. Era ferict….

O mirosi iar, apoi îi zâmbi doamnei şi îi mulţumi din ochi. Altfel nu putea. Era mut.

Aştepta cuminte în culise.

În arenă un iluzionist făcea trucuri care scoteau din public exclamaţii de uimire.

Clovnul se simţea ca acasă.

De fapt, era acasă.

Acolo se născuse din dragostea nebună dintre o acrobată şi un dresor de lei.

Mama murise într-un accident, tatăl se pierduse în lume.

Iluzionistul îşi terminase numărul şi  primea aplauze frenetice. Apoi tobele îşi începură frenetic bătaia. Anunţau că urmează ceva important.

-Şi acum, după ce a uimit o lume, maaarele …

În acel moment, în arenă intra micul clovn spre amuzamentul copiilor din public.

Mergea schiopătat. Pe faţă avea pictat un zâmbet larg şi o lacrimă, iar pe cap, o pălărie uriaşă, roşu cu galben, din burete, care avea un sistem cu elastic, la fiecare pas schiopătat pălăria balansa de la stânga la drepata.

Când ajungea în centrul arenei, crainicul, tot clovn şi el venea aparent enervat că fusese întrerupt, şi îi dădea una în spate cu microfonul uriaş, din burete, făcându-l pe micul clovn să se rostogolească stârnind alte râsete.

Numărul dura zece minute.

Înainte de a ieşi în arenă, clovnul zicea:

-Mă duc să mă fac de râs.

Când îşi termina numărul:

-Gata, pentru azi m-am făcut destul de râs.

Apoi  se ducea să se demacheze şi să îşi schimbe hainele.

După o jumătate de oră, treaba era gata. Pe uşă nu mai ieşea acelaşi clovn, ci o fată frumoasă, brunetă, cu ochi albaştrii.

Cu toate că în piciorul stâng avea o ghiată specială, ortopedică, mersul era tot schiopătat. Aşa se născuse, cu un piciorul stâng mai scurt cu cinsprezece  centimetri decît dreptul.

Se ducea la gară ca de obicei. Îi plăcea să privească lumea şi trenurile.

Poate într-o zi, va veni un tren care o va duce şi pe ea. În lume….

La ea totul e mic, casa, căruciorul cu care duce la piaţă, borcanele cu dulceaţă de prune, de caise, de pere şi de mere, sau sticlele cu bulion pe care le-a făcut când în grădină avea de toate. Din asta trăieşte. De fapt mai are şi o pensia de urmaş după soţul mort cu ani în urmă. E mică şi aia

Se consideră specială.

Zice că toată lumea merge la piată să cumpere. Ea merge să vândă. „Sunt precupeaţă profesionistă”, zice uneori

Mică e şi ea însăşi. Tot mai mică.

Odată, trecând prin faţa casei ei, am văzut-o privind după un nepot care o vizitase.

-Sărut mâna tanti Mărioara, zic.

- Să fii sănătos -  răspunde.

-Ce mai faceţi?  – caut eu vorbă.

-Ce să fac?  Mă împuţinez, ca să fie mai ieftinor  să mă-ngroape,  când i se va face Sfâtului dor de mine şi mă chiamă la Dumnealui.

Acum e foarte frig. Drumul alunecă rău. Şi-a tras peste ghete nişte ciorapi vechi…

-Unde mergeţi pe frigul ăsta tanti Mărioara?

-Cum unde? La piaţă. Tu crezi că eu umblu vagaboandă?

-Nu-i cam frig?

-         Şi ce dacă-i frig?  Pe frig nu trebuie să bage doamnele în zamă în pic de bulion? Sau la copii nu trebuie să le  întindă mamele pe pită un pic de dulceaţă?

Asta a fost prima uimire. Simţea o responsabilitate faţă de clienţii ei.

Mai face câţiva paşi, mici şi ei şi se opreşte. Se întoarce. Îşi trage de la gură şalul ce-i protejată respiraţia, ca să nu se întâmple să n-o aud.

-Da, e frig. Da’ am văzut la Discovery că vine încălzirea globală – zice ea şi dă să se întoarcă spre cărucior.

Mai face doi paşi, iar se opreşte, iar îşi trage iar şalul de la gură, ca şi cum ar fi vrut să nu rămână lucruri  nespuse :

-Asta dacă nu i se face Sfântului dor de noi – apoi plecă încetişor mai departe.

A doua uimire.  Mica precupeaţă se uită la Discovery…

„ Lasă tanti Mărioara – i-am zis în gând – Dumnezeu ştie că oamenii au nevoie de dumneata şi cu oamenii buni şi importanţi, Dumnezeu are multă răbdare”

Unirea principatelor romane

Unirea Tarii Romanesti cu Moldova,infaptuita la 24 ianuarie 1859,reprezinta actul politic care sta la baza Romaniei moderne si a formarii natiunii romane.Imprejurarile istorice nu au permis unirea simultana a celor trei tari romane-Moldova,Transilvania,Tara Romaneasca.Statul national roman s-a format treptat,incepand cu Unirea din 1859 si incheindu-se in 1918,cand lupta de eliberare nationala a poporului roman va fi incununata de victorie.

Principatele Romane dupa revolutie 14596eym69ssr1c

Dupa inabusirea revolutiei din 1848,reactiunea interna si fortele interventioniste dinafara au luat masuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat.In 1849 se incheie conventia de la Balta Liman intre Turcia,puterea suzerana si Rusia,puterea protectoare,care justifica prezenta trupelor celor doua state in Principate pentru “a reprima orice miscare de insurectionare”.Potrivit conventiei de la Balta Liman,s-au numit in ambele principate alti domni pe timp de sapte ani:Grigore Alexandru Ghica inMoldova si Barbu Stirbei in Muntenia.In acesti ani s-au facut anumite imbunatatiri in administratia Principatelor,mai ales in Moldova,unde domnitorul ducea o politica cu tendinte liberale.Anii imediat urmatori revolutiei se caracterizeaza prin rolul crescand al burgheziei,care cucereste pozitii noi in viata economica si politica.Are loc o dezvoltare a productiei si a schimbului de marfuri,largirea transporturilor rutiere si a navigatiei,intensificarea legaturilor economice intre diferite regiuni.Aceasta a avut ca urmare atenuarea particularitatilor locale,largirea schimburilor comerciale dintre PrincipateleRomane,care se transforma treptat intr-o unitate economica.Pietele locale,provinciale,s-au contopit astfel intr-o piata unica;o etapa importanta a reprezentat-o desfintarea vamii dintre Moldova si Tara Romaneasca,care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1848.In acelasi timp sunt amplificate legaturile economoce ale Principatelor dunarene cuTransilvania,pregatindu-se conditiile pentru desavarsirea formarii pietei nationale prin unificarea intregului teritoriu locuit de poporul roman.

Unirea Principatelor Romane – o necesitate legica

Datorita imprejurarilor interne si externe nefavorabile,poporul roman a trait timp de secole in unitati statale si provincii distincte,fiecare cu o viatapolitica proprie.Nici diviziunea statala,nici stapanirile straine n-au putut impiedica dezvoltarea unitara si continuitatea poporului roman pe teritoriul pe care s-a format.El si-a pastrat nealterate limba si portul,traditiile,obiceiurile,fiinta nationala. ys596e4169sssr

Constiinta comunitatii de origine si limba a fost prezenta permanent la romani,de o parte si de alta a Carpatilor.Ideea originii romanice a moldovenilor,muntenilor si transilvanenilor,a constiintei unitatii teritoriale si a comunitatii poporului roman a fost puternic exprimata de cronicarii si carturarii din secolele XVII-XVIII.

O caracteristica a dezvoltarii tarilor romane a constituit-o permanenta legaturilor economice,politice,culturale intre cele trei tari romane.

Vointa de unire a fost exprimata clar si puternic in timpul revolutiei din 1848.

Dupa revolutia din 1848,Unirea a devenit problema centrala,dominanta,a vietii politice romanesti,punand in miscare cele mai largi mase ale poporului.

Fortele unioniste;lupta pentru Unire

Unirea era o cauza a intregului popor,dar in raport cu interesele lor de clasa,fortele sociale romanesti au inteles in mod diferit continutul ,si caracterul Unirii.

Forta sociala principala in miscarea unionista au constituit-o masele largi populare de la orase si sate,care au actionat cu cea mai mare energie si hotarare.Ele legau de infaptuirea unirii si implinirea aspiratiilor lor sociale.Taranii urmareau in primul rand,caprin Unire sa scape de claca si sa obtina pamant,iar paturile orasenesti considerau ca prin Unire se va realiza cadrul politic favorabil unor largi libertati democratice.

Burghezia,in plina ascensiune,socotea ca printr-un stat unitar se vor crea conditii prielnice pentru prosperitatea ei economica si pentru obtinerea unei pozitii preponderente in viata politica a tarii.

O mare parte din boierime,cu interese apropiate de cele ale burgheziei,s-a alaturat puternicelor forte nationale unioniste.Unii din marii boieri,de teama caUnirea ar pune in primejdie privilegiile lor de clasa,s-au grupat in partida antiunionista.

Generatia care a infaptuit marele ideal al Unirii din 1859 si care infaptuise revolutia de la 1848 avea in frunte inflacarati patrioti,ca:Mihail Kogalniceanu,Vasile Alecsandri,Costache Negri,Alexandru Ioan Cuza,Vasile Malinescu,Constantin A. Rosetti,fratii Ion si Dim. Bratianu,Dimitrie Bolintineanu,Cezar Boliac,Nicolae Orasanu s.a. Carturari si oameni politici de seama,animati de idei inaintate,au adus o contributie pretioasa la progresul general al tarii.Fruntasii revolutionari din 1848,au intreprins o ampla actiune de propaganda in favoarea Unirii atat in tara cat si in strainatate.Raspanditi in diverse centre europene (Viena,Frankfurt,Paris,Londra,Constantinopol),patriotii au desfasurat o laborioasa activitate pentru a crea un puternic curent de opinie in sprijinul cauzei romanesti.

Unirea Principatelor Romane – problema europeana

In vara anului 1853 izbucneste razboiul Crimeii,inceput de Rusia impotriva Imperiului otoman,eveniment care aduce in prim plan politic international chestiunea orientala,inclusiv situatia Principatelor dunarene,unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congresului de pace de la Paris (1856).

Reprezentantii statelor participante la Congres au luat la Congres atitudini diferite fata de viitorul regim al Principatelor Romane.In sprijinul Unirii s-au pronuntat Franta,Rusia,Sardinia si Prusia;o impotrivire neta au manifestat Turcia si Austria;favorabila Unirii in timpul lucrarilor Congresului,Anglia va reveni ulterior la pozitia sa traditionala de sprijinitoare a Imperiului otoman.

Adoptarea pozitiilor fata de problema Principatelor era determinata de anumita interese statale.Franta lui Napoleon al III-lea voia sa-si asigure in sud-estul Europei un debuseu aconomic si un pion al influentei sale politice;Rusia vedea in unire un mijloc de a slabi Imperiul otoman;Sardinia si Prusia,sustinand cauza romanilor,pledau indirect pentru unificarea Italiei si Germaniei;Anglia era interesata in mentinerea Imperiului otoman ca forta opusa Rusiei;Turcia,puterea suzerana,se temea ca Moldova si Muntenia unite isi vor dobandi si independenta politica,asa cum se va intampla dupa mai putin de doua decenii.Austria considera ca statul national roman ar duce la intensificarea luptei de eliberare a romanilor dinTransilvania,doritori sa se alature fratilor de peste Carpati.

Datorita pozitiilor divergente,Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor;s-a creat insa posibilitatea ca poporul roman sa se pronunte in privinta viitorului lui.Tratatul de pace prevedea ca populatia Principatelor sa fie consultataprin intermediul unor Adunari (divanuri) ad-hoc (special constituite in acest scop).Totodata s-a stabilit ca cele doua tari ,ramanand sub suzeranitatea Turciei,sa intre sub garantia colectiva a puterilor semnatare ale Tratatului de le Paris;se inlatura astfel protectoratul unei singuretari .In timpul constituirii ,si consultarii Adunarilor ad-hoc fiecare din cele doua Principate urmau sa fie conduse de un caimacam numit de Poarta.

Congresul a hotarat ca sudul Basarabiei (judetele Cahul,Ismail,Bolgrad) sa reintre in componenta Moldovei.De asemenea Congresul a stabilit unele masuri economice si juridice;se prevedea libertatea navigatiei pe Dunare si neutralitatea Marii Negre;se aproba crearea unei comisii europene a Dunarii cu sediul la Galati.

Pe temeiul cererilor exprimate in Adunarile ad-hoc si al constatarilor facute in Principate de o comisie speciala europeana de informare instituita de Congres,urma sa se convoace la Paris o conferinta a puterilor europene care sa alcatuiasca o alta legislatie in locul Regulamentului organic.

Adunarile ad-hoc (1857) ; Conventia de la Paris (1858)

Pregatirile si alegerile pentru adunari s-au desfasurat in conditii diferite in cele doua tari.

In Tara Romaneasca ,caimacamul Alexandru Ghica,fostul domn,a adoptat o pozitie de intelegere fata de partida unionista.In Moldova,caimacamul N. Vogoride,agent al Turciei si al Austriei,a recurs la la un adevarat regim de teroare pentru a zadarnici Unirea.Astfel,au fost interzise gazetele favorabile Unirii si intrunirile politice,s-au facut destituiri din functii si arestari masive,s-au falsificat listele electorale si alegerile din iulie 1857.Comisia de informare de la Bucuresti primea numeroase telegrame,memorii si apeluri.Turcia s-a vazut silita sa anuleze alegerile falsificate;noile alegeri au inregistrat o victorie covarsitoare a candidatilor unionosti,care,cu doua exceptii au fost alesi pretutindeni.Rezultate asemanatoare se obtinusera si in Muntenia.

In Adunarile ad-hoc au fost alesi toti fruntasii unionosti,revolutionari din 1848:Mihail Kogalniceanu,Costache Negri,Alexandru Ioan Cuza,Vasile Alecsandri,Vasile Malinescu,Anastase Panu,in Moldova,C. A. Rosetti,fratii Stefan si Nicolae Golescu,A. G. Golescu,fratii Ion si Dumitru Bratianu,Chr. Tell,Gh. Magheru,in Muntenia.Pentru prima data,taranimea isi trimitea alesii sai intr-o adunare reprezentativa a tarii: Ion Roata,Tanase Constantin,Gheorghe Lupescu,Mircea Malieru s.a.

Adunarile ad-hoc si-au inceput lucrarile in septembrie 1857,la Iasi si la Bucuresti.Dezbaterile au prilejuit o manifestare puternica a coeziunii si a fortei miscarii unioniste,o impresionanta demonstratie a vointei poporului roman de a-si fauri statul sau national.

Intr-o atmosfera de mare avant patriotic,Adunarile ad-hoc au adoptat,in luna octombrie 1857,rezolutii asemanatoare,care cereau cu hotarare Unirea Principatelor intr-un singur stat cu numele de Romania,respectarea drepturilor,a autonomiei si a neutralitatii acestui stat si o Adunare Obsteasca care sa reprezinte “toate interesele natiei”.

Chestiunea agrara a fost prezenta in discutiile deputatilor din ambele Adunari.In jalba deputatilor pontasi moldoveni,al carei prim semnatar era Ion Roata din tinutul Putnei,erau infatisate in imagini zguduitoare starea taranimii si temeiul revendicarilor sale.Se cerea ca “sateanul sa fie pus in randul oamenilor”,sa fie interzisa bataia,sa fie inlaturate boierescul (claca),beilicurile si birul pe cap,iar satele sa-si aibe…dregatorii alesi chiar din sanul lor”.Deputatul Tanase Constantin proclama in adunarea de la Bucuresti “dreptul netagaduit al taranimii …d-a lua parte la viitoarele adunari,care vor face constitutia tarii si legiuirile din nauntru”.

Intrucat reprezentantii boierimii si chia unii exponenti ai burgheziei s-au opus ideii de improprietarire sub pretextul mentinerii coeziunii miscarii unionoste sau au cerut amanarea discutarii acesteia,nu s-a putut trece la adoptarea unei hotarari in problema agrara.

Rezolutiile Adunarilor ad-hoc au fost trimise comisiei speciale.Aceasta a alcatuit un raport,pe care l-a inmanat Conferintei reprezentantilor celor sapte puteri,care s-au intrunit in mai 1858,la Paris.Conventia semnata la 7 august 1858,ca urmare a lucrarilor conferintei,prevedea ca cele doua tari sa se numeasca Principatele Uite ale Moldovei si Tarii Romanesti,fiecare cu cate un domnitor,guvern si adunare legiuitoare proprie,infiintarea unei curti de casatie comune pentru ambele Principate,cu sediul la Focsani.Conventia mai cuprindea o serie de prevederi care corespundeau intereselor burgheziei: desfintarea privilegiilor si a rangurilor boieresti (deci egalitatea tuturor cetatenilor in fata legilor),responsabilitatea ministeriala etc;se recomanda,de asemenea,o noua reglementare prin lege a relatiilor dintre proprietari si tarani.”Stipulatiile electorale”,trecute in anexa conventiei,stabileau modalitatea alegerii membrilor Adunarii elective pe baza unui cens foarte ridicat.Act international,noua conventie era totodata si o legiuire fundamentala pentru Principate,ceea ce,de fapt,insemna incetarea valabilitatii juridice a Regulamentului organic.Conventia va ramane in vigoare pana in anul 1864.

Deoarece puterile Europei nu indeplinisera dorinta fundamentala a romanilor,exprimata prin Adunarile ad-hoc,se impunea o actiune interna a intregului popor,care sa realizeze Unirea si sa puna Europa in fata unui fapt implinit.

Infaptuirea Unirii prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei si
Tarii Romanesti

Alegerile de deputati in Adunarile elective s-au desfasurat sub semnul unor inversunate infruntari intre fortele partidei nationale unioniste si fortele reactionare potrivnice Unirii.

Elementele antiunioniste erau avantajate de sistemul de vot impus prin Conventie,care restrangea corpurile elective din cele doua tari la cateva mii de alegatori.

In timp ce alegerile din Moldova au adus in Adunarea lelctiva o majoritate a partidei nationale,in Tara Romaneasca reactiunea a obtinut majoritatea.

In ziua de 5 ianuarie 1859,Adunarea electiva de la Iasi a ales ca domn al Moldovei pe candidatul partidei nationale,Alexandru Ioan Cuza.Dupa alegerea din Moldova ,privirile intregului popor roman erau atintite spre Bucuresti.Adunarea electiva si-a deschis lucrarile la 22 ianuarie 1859.Inca din prima zi,mii de oameni,mobilizati de tineri unionisti,se adunasera in fata cladirii unde avea loc adunarea.Erau prezenti tabacari,macelari,meseriasi,negustori,tarani din satele judetelor Ilfov si Dambovita,elevi ai claselor superioare si ai invatamantului de specialitate.Multimea manifesta vehement impotriva partidei reactionare,care sustinea alegerea lui Gh. Bibescu.

In aceasta atmosfera,in noaptea de 23/24 ianuarie,deputatii partidei nationale au convocat o sedinta la hotelul “Concordia” unde au hotarat sa propuna Adunarii ca domn al Tarii Romanesti tot pe Alexandru Ioan Cuza.

In dimineata zilei de 24 ianuarie,ora 11,reprezentantii partidei nationale au propus tinerea unei sedinte secrete pentru desemnarea candidatului.Propunerea facuta de Vasile Boerescu in persoana lui Al. I. Cuza a fost acceptata in unanimitate,deputatii conservatori fiind nevoiti sa cedeze vointei poporului.Trecandu-se la vot,toate cele 64 de buletine purtau numele celui ales la 5 ianuarie in Moldova.

Prin propriile-i forte,poporul roman realizase Unirea si intemeiase statul sau national.”Unirea natiunea a facut-o” avea sa declare M. Kogalniceanu in 1862.Ziua de 24 ianuarie se inscria pentru totdeauna in istoria patriei ca “Ziua renasterii nationale”.Punand bazele Romaniei moderne,Unirea din 1859 a insemnat o etapa esentiala pe drumul unitatii nationale,a carei intregire deplina avea sa se infaptuiasca in 1918.

Consolidarea Unirii

Imediat dupa 24 ianuarie 1859,principalul tel al politicii lui Cuza a fost obtinerea recunoasterii de catre puterile garante a dublei sale alegeri si desavarsirea unitatii politice si administrative a tanarului stat national.

In martie 1859,reprezentantii Frantei,Rusiei,Sardiniei,Prusiei si Angliei au recunoscut oficial pe Cuza ca singurul domn al Principatelor.Turcia si Austria si-au dat acordul abia in septembrie acelasi an.Dupa tratative anevoioase, in noiembrie 1861,Turcia a recunoscut unirea completa,cu acordul puterilor garante,dar numai pe timpul vietii lui Cuza.

Coordonate de Cuza,guvernele celor doua Principate vor actiona in mod unitar pentru consolidarea Unirii,pentru aplicarea programului de reforme si crearea institutiilor statale burgheze.Astfel,in timpul guvernelor inaintate conduse de Mihail Kogalniceanu si Nicolae Golescu
s-au unificat sistemul vamal si administratia telegrafului,s-a interzis bataia la sate si au luat fiinta judecatoriile satesti,s-a infiintat Universitatea din Iasi etc.

Alexandru Ioan Cuza a dat o atentie deosebita unificarii militare.Un prim pas in acest sens a fost concentrarea unitatilor intr-o tabara militara unica la Floresti,in primavara si vara anului 1859.Armata unificata avea datoria sa apere autonomia tarii impotriva unei eventuale interventii straine si sa fie oricand pregatita pentru obtinerea independentei nationale.

In domeniul politicii externe se inregistrau succese importante.Desi in stare de dependenta fata de Imperiul otoman,Principatele Unite duceau tot mai mult o politica externa proprie.In anul 1860 se infiinteaza prima agentie diplomatica romana (la Paris) si se incheie conventia telegrafica cu Rusia,cea dintai conventie internationala a Principatelor.

Romania in anii 1862 – 1865

Dupa proclamatia lui Cuza din 11 decembrie 1861,ambele Adunari de deputati si-au incheiat lucrarile pentru a se intruni la 24 ianuarie 1862 intr-o Adunare Nationala la Bucuresti,care devine capitala tarii.Cele doua guverne au demisionat pentru a se alcatui un guvern unic.Primul guvern al Romaniei era format din reprezentanti ai gruparilor conservatoare,in frunte cu Barbu Catargiu,adversar al improprietaririi taranilor.

Ostilitatea boierimii conservatoare fata de planurile domnitorului de a realiza reforma agrara prin improprietarire si divergentele ivite intre domn si gruparea liberal-radicala condusa de I. C. Bratianu si C. A. Rosetti au dus la sfarsitul anului 1862 si inceputul anului 1863 la alcatuirea unei intelegeri politice,numita de contemporani “monstruoasa coalitie”,care a facut o opozitie inversunata domnitorului,uneltind inlaturarea sa si aducerea unui print strain pe tronul Romaniei.

Un act de mare importanta sociala si nationala infaptuit de guvernul condus de Mihail Kogalniceanu a fost secularizarea averilor manastiresti.Mosiile secularizate reprezentau peste un sfert din suprafata intregii tari de atunci.O data cu aplicarea legii rurale,551.976 ha vor intra in proprietatea fostilor clacasi.

In urma respingerii de catre Adunare a proiectului de lege rurala depus de guvernul Kogalniceanu,Cuza,hotarat sa dea tarii cele doua legi fundamentale – legea electorala si legea agrara-,a recurs la lovitura de stat din 2 mai 1864,prin care Adunarea este dizolvata.Cu sprijinul lui Mihail Kogalniceanu este supus ratificarii poporului,prin plebiscit,un “act dezvoltator” al Conventiei,numit statut,acceptat ulterior si de puterile garante.Noua lege electorala reprezenta un mare progres fata de trecut cand cinci mii de alegatori dispuneau de viata politica a tarii.

Pe temeiul noii Constitutii,la 14 august 1864 a fost decretata de catre domnitor legea agrara.Se proclama desfintarea “de-a pururea” a clacii,taranii devenind proprietari liberi pe “locurile supuse stapanirii lor prin lege si pe bratele de munca”.Asadar,sarcinile feudale erau desfiintate din punct de vedere legal,iar taranii clacasi improprietariti

O alta realizare de seama a constituit-o organizarea invatamantului.Prin legea Instructiunii publice din 25 noiembrie 1864 s-au stabilit trei grade de invatamant:primar,secundar si superior.Legea proclama ca “instructiunea primara este obligatorie si gratuita”.

In anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administratiei.Prin legea comunala,satele si catunele se grupau in comune rurale;mai multe comune formau o plasa,iar mai multe plasi,un judet.Adminstratia judetelor si a comunelor se facea de consilii alese pe baza votului cenzitar.In fruntea administratiei judetului era un prefect,al plasii un subprefect (mai tarziu pretor),iar al comunei un primar.

Una din cele mai importante infaptuiri a fost reoganizarea Justitiei.Au luat fiinta urmatoarele instante judecatoresti: judecatoriile de plasa,tribunalele judetene,curtile de apel,curtile de jurati si Curtea de Casatie,care era totodata si instanta de recurs.Codurile penal,civil si comercial au intrat in vigoare din anul 1865.In acelasi an a fost inlaturat regimul jurisdictiei consulare;cetatenii straini au intrat astfel sub jurisdictia legilor romanesti ceea ce a dus la intarirea autonomiei interne a statului.

O grija deosebita a manifestat Alexandru Ioan Cuza pentru crearea armatei nationale.In anii 1860-1864 a sporit numarul unitatilor militare si s-a inmanat acestora drapelul tricolor,a fost reorganizat invatamantul militar si s-a infiintat Arsenalul armatei.

Reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza au dus la crearea si dezvoltarea unor institutii statale cu caracter burghez,la modernizarea statului roman,ale carui temelii le-a pus Unirea Principatelor;ele au contribuit la progresul general social-economic si politic al tarii.

In noaptea de 10/11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este silit sa abdice si este expulzat din tara de monstruoasa coalitie.Se stinge din viata la 15 mai 1873 la Heidelberg.

Autor:

Safta Ioana

Bibliografie:

Miron Constantinescu – “Istoria Romaniei” ; Ed.Didactica si pedagogica;1969

Constantin Daicoviciu

Alexandru Ioan Cuza, (n. 20 martie 1820, Huşi, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), om politic, primul şef de stat al României, Domnitorul Moldovei, Domnitorul Ţării Româneşti, apoi Domnitorul Principatelor Unite Române.

Descendent al unei familii de dregători moldoveni, Alexandru Ioan Cuza a primit o educaţie europeană. Exponent al generaţiei paşoptiste, a luptat pentru reformă şi modernizare în mişcarea din primăvara anului 1848, apoi a desfăşurat o bogată activitate unionistă. Prin dubla alegere a lui Cuza, ca Domn al Moldovei şi ca Domn al Ţării Româneşti, s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române. Reformele adoptate sub domnia sa au pus bazele organizării instituţionale şi constituirii statului român modern. O coaliţie nefirească îl îndepărtează de la putere, acuzând abuzurile de putere ale domnitorului. Se stinge din viaţă în exil, întotdeauna cu gândul la România.

Primii ani din viaţă

Alexandru Ioan Cuza provine dintr-o veche familie boierească din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), mari propietari de pământ cu diverse ranguri în administraţiile domneşti din Moldova. Se naşte pe 20 martie 1820, la Huşi, iar primii ani din viaţă, până în 1834, îi petrece studiind la pensionul francez Sachetti din Galaţi, apoi la Iaşi, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde îi are colegi, printre alţii, pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Alexandru primeşte o educaţie europeană, obţinând diploma de bacalaureat în litere la Paris, în 1835 ^[1]. Urmează studii universitare de drept şi medicină, dar nu le finalizează, căci este atras mai mult de economie, urmând studii în acest domeniu la Paris şi în Belgia. Revine definitiv în ţară la sfârşitul anului 1839 şi devine ofiţer în armata moldovenească cu rangul de cadet, urmând în paralel studii de matematică la Iaşi. În 1842 demisionează din armată şi este numit Preşedinte al Judecătoriei din Covurlui, post în care va ramâne până în 1845. În 1844 se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica unui moşier din Vaslui ^[2]. Cu aceasta, Cuza nu a avut copii, dar Elena va avea grijă de cei doi copii ai soţului, Dimitrie (1865 – 1888) şi Alexandru Ioan (1864 – 1889), avuţi cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović.

Revoluţia de la 1848

În anul 1848 participă activ la mişcarea revoluţionară din Moldova, fiind unul dintre liderii acesteia alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Pe 27 martie 1848, la hotelul Petersburg din Iaşi, semnează „Petiţiunea-Proclamaţiune”, document adresat domnitorului Mihail Sturdza, ce sintetiza idealurile de reformă şi modernizare ale boierilor şi elitei moldovene. Domnitorul Sturdza ordonă represiunea mişcării, iar Cuza este rănit în înfruntarea ce a urmat. Tentativa revoluţionară este înăbuşită, iar viitorul domn este arestat, dar cu ajutor britanic reuşeşte să evite deportarea şi pleacă în exil, cu vaporul pe Dunăre ^[3]. Ajunge la Pesta, iar de aici se îndreaptă la Blaj, unde participă la Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii, din 3 mai 1848. Fiind lider al Comitetului revoluţionar moldovean, redactează şi publică la Cernăuţi „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, idei ce vor fi preluate şi în „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, document revoluţionar din Transilvania.

Unirea Principatelor

Premisele

După un lung şi uneori traumatizant periplu la Pesta, Viena, Paris şi Constantinopol, Alexandru Ioan Cuza revine în ţară în iulie 1849, în timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica. Imediat el îşi reia funcţia de Preşedinte al Judecătoriei Covurlui, iar din 1851 ocupă postul de director al Ministerului de Interne, la Iaşi ^[4], devenind un bun cunoscător al problematicilor administrative ale ţării. În 1856 este numit pârcălab (prefect) al judeţului Covurlui (astăzi Galaţi), funcţie din care va desfăşura o importantă activitate unionistă, iar un mai târziu reintră în armată, fiind mai apoi înaintat la gradul de colonel. Cuza va fi numit şi hatman, practic comandant al întregii armate moldoveneşti. Se remarcă prin cinste şi onoare dându-şi demisia din funcţia de pârcălab ^[5], în momentul când este deconspirată falsificarea alegerilor de către caimacamul Nicolae Vogoride pentru Divanul Ad-hoc al Moldovei, iar reluarea alegerilor, decisă de Marile Puteri, a dat câştig de cauză taberei unioniste. Astfel, din august 1858 Cuza reprezintă Galaţiul în Divanul Ad-hoc de la Iaşi, fiind un ferm susţinător al Uniunii între Moldova şi Valahia. În timpul consultărilor ce au avut loc, este remarcat pentru calităţile de excelent om politic, astfel că în decembrie 1858 este ales Vicepreşedinte a Adunării Elective, cea care va alege noul domn al Moldovei.

Dubla alegere

Clădirea Hotelului Concordia din Bucureşti în care s-a hotărât dubla alegere a lui Cuza (astăzi în stare avansată de degradare; foto: octombrie 2008)

După îndelungi dezbateri, Cuza este nominalizat de Partida Naţională drept candidat la domnia Moldovei ^[6], în defavoarea unui prinţ străin, cum anterior se pronunţaseră în Rezoluţia Divanurilor Ad-hoc. În ziua de 5 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza întruneşte unanimitatea voturilor, astfel că devine noul Domnitor al Moldovei ^[7]. Această victorie a avut un puternic răsunet, astfel că mişcările radicale unioniste din Ţara Românească apelează la sprijin popular ca soluţie pentru a asigura victoria cauzei naţionale. Dezbaterile Adunării Elective s-au ţinut sub presiunea mulţimilor care manifestau pentru unire, astfel că într-o şedinţă secretă se propune alegerea domnitorului Moldovei ^[8], profitându-se de ambiguitatea Convenţiei de la Paris, care nu preciza că domnii aleşi în cele două Principate Române să fie diferiţi. Într-o şedinţă publică, plină de entuziasm patriotic, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859 Adunarea Electivă din Ţara Românească îl alege în unanimitate Domnnitor pe Alexandru Ioan Cuza ^[9]. Astfel, prin dubla alegere se înfăptuieşte Unirea Principatelor Române.

Domnia lui Cuza

Consolidarea unirii

Pe plan intern, Cuza demarează iniţiază un amplu program de consolidare a unirii, unificând poşta, administraţia, cursul monetar şi armata, centralizând administraţia telegrafului şi contopind serviciile de vamă. Totodată se formează Comisia Centrală şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ^[10]. Pe plan extern, domnitorul întreprinde primele demersuri pentru recunoaşterea oficială a unirii din partea Marilor Puteri garantate şi puterii suzerane, Imperiul Otoman. Dmnitorul trimite misiuni diplomatice în capitalele puterilor garantate, cu scopul recunoaşterii dublei alegeri şi a unirii depline a Principatelor Unite. Astfel, pe 1 aprilie 1859, la Conferinţa de la Paris, Anglia, Franţa Rusia şi Sardinia recunosc „faptul împlinit” la 24 ianuarie, iar în august 1859, Imperiul Austriac şi Înalta Poartă recunosc, la rândul lor, dubla alegere a lui Cuza ^[11]. Având susţinere occidentală, în special a Împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, însuşi Alexandru Ioan Cuza se deplasează la Constantinopol, în toamna anului 1860, unde pledează în mod direct pentru realizarea unirii depline. După eforturi diplomatice dure, la Conferinţa de la Constantinopol (septembrie-decembrie 1861) Turcia emite firmanul pentru unire, dar recunoaşte Unirea Principatelor, numai pe timpul domniei lui Cuza ^[12] . În aceste condiţii, pe 11 decembrie 1861 Domnitorul Alexandru Ioan Cuza emite „Proclamaţia Unirii”, unde exclamă:

„Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată…alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi patria, veţi şti dar a o întări!Să trăiască România! ^[13]”

({{{2}}})

Pe 22 ianuarie 1862 se formează primul guvern unic, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 îşi deschide lucrările prima Adunare Legislativă unică, Bucureşti fiind desemnat capitala întregii ţări. Astfel, Unirea Principatelor Române este desăvârşită.

Reformele

Următoarea sarcină a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza era modernizarea statului român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample de reforme, care să pună baza constituirii statului român modern. În acest sens în decembrie 1863 se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în sfera fondului funciar al statului român ^[14]. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar ^[15]. Una din cele mai importante înfăptuiri a domnitorului a fost reorganizarea justiţiei. Astfel, au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Adoptarea Codurilor penal, civil şi comercial, ce au intrat în vigoare din anul 1865, au însemnat modernizarea sistemului judiciar ^[16]. O importantă reformă politică a fost Legea electorală, ce scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o cotribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani) ^[17]. În domeniul învăţământului, Cuza a întreprins numeroase reforme prin înfiinţarea Universităţilor de stat de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864), si a unor Şcoli Naţionale, precum cea de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman, prin extinderea reţelei şcolare sau prin Legea instrucţiunii publice, adoptate pe 25 noiembrie 1864. Acesta din urmă stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit ^[18]. Cele mai aprigi dezbateri cu Adunarea legislativă a fost în jurul reformei agrare. Deputaţii, mari proprietari de pământ, se opuneau ferm împroprietăririi a peste 400.000 de familii de ţărani. În acest sens, Cuza dă o lovitură de stat pe 2 mai 1864 şi dizolvă Adunarea Legislativă, elaborând o nouă constituţie denumită Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ^[19], unde domnul îşi arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de veto, de iniţiativă legislativă şi putea numi unii membrii din Senat şi Preşedintele Adunării. Prin această nouă lege fundamentală, Parlamentul devine bicameral ( Corpul Ponderator sau Senatul şi Adunarea Deputaţilor ) şi se formează Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului ^[20]. În noile condiţii, pe 14 august 1864 este adoptată Legea rurală, cel mai imortant act legislativ pentru constituirea statului modern român. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani ^[21]. Prin reforma agrară lui Cuza au fost împroprietărite aprox. 463 554 de familii. Totodată, în timpul domniei lui Cuza, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia de la Constantinopol ^[22].

Abdicarea

După lovitura de stat şi instaurarea domniei autoritare Cuza îşi atrage treptat antipatii pe întreaga scenă politică din ţară, fiind suspectat că intenţionează să instaureze un regim personal. Acest fapt determină apropierea dintre cele două grupări politice din ţară, liberalii şi conservatorii, în vederea înlăturării domnitorului, ce a rămas cunoscută în istorie sub numele de „Monstruasa coaliţie”. În conjuraţie au fost atraşi şi unii lideri importanţi ai armatei şi ai gărzii personale a domnitorului ^[23]. Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, este organizată o recepţie în seara zilei de 10 spre 11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena. Din partea unui gazetar, domnitorului îi este adusă o telegramă, prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice ^[24]. În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit. Spre dimineaţă, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda, comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării ce stipula:

„Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron , depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor ^[25]”

({{{2}}})

Este urcat într-o trăsură şi trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan, apoi, a doua zi, este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara. Înainte de a pleca, Cuza şi-a exprimat dorinţa că numai un prinţ străin va avea grijă de viitorul României ^[26] şi dând dovadă de patriotism a urat: „Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine” şi a încheiat prin cuvintele: „Să trăiască România!” ^[27].

Ultimii ani din viaţă în exil

Plecat în exil, Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris ^[28], unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării, pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare, pe care i-l provocase faptul de la 11 februarie ^[29]. Ulterior, este acuzat de unele gazete vieneze şi pariziene că încearcă să comploteze cu Rusia pentru reîntoarcerea lui în România ^[30], total fals după cum îi măturisea chiar într-o scrisoare adresată lui Carol I pe 20 aprilie 1867 ^[31]. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun, din cauza situaţiei politice din cel moment ^[32]. După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa ^[33], dar treptat boala se agraveză mult din cauza supărărilor pe care le-a avut. Aflând despre un renumit specialist se deplasează în Heidelberg, Germania ^[34], dar va fi prea târziu, căci Alexandru Ioan Cuza încetează din viaţă pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Bibliografie

• A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă vol. I, Tipografia Editore „Dacia”, P. Iliescu şi D. Grossu, Iaşi, 1903, la Biblioteca Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, varianta de consultare online la [1]
• A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza-Vodă vol. II, Tipografia Editore „Dacia”, P. Iliescu şi D. Grossu, Iaşi, 1903, la Biblioteca Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, varianta de consultare online la [2]
• Beatrice Marinescu, Valeriu Stan, Institutul de Istorie “N. Iorga”, Documente externe privitoare la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2001. ISBN 973270795X, 9732707941,
• Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966. ISBN 973-8120-19-5
• Dan Berindei, Elisabeta Oprescu, Valeriu Stan, Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1861), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989. ISBN 9732700408
• Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă, Aurel Constantin Soare, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Manual pentru clasa a XII-a, ediţia a II-a, Editura Petrion, Bucureşti, 2000. ISBN 973-9116-95-7
• Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Cristian Niţă, Adrian Pascu, Aurel Trandafir, Mădălina Trandafir, Istoria Românilor, Manual pentru clasa a XII-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004. ISBN 973-99807-1-5
• Valeriu Stan, Alexandru Ioan Cuza, 1820-1873, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.
• Florian Tucă, Constantin Ucrain – Locuri şi monumente paşoptiste, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1988

Pentru conformitate:

Articolul este importat de pe siteul

Enciclopedia României

Posted in Biografii Tagged: Alexandru Ioan Cuza, Unirea principatelor Române ]]> http://blue2403.wordpress.com/2010/01/24/alexandru-ioan-cuza/feed/ 4 blue2403 Alexandru Ioan Cuza http://blue2403.wordpress.com/2010/01/23/psd-in-drum-spre-lada-de-gunoi-a-istoriei/ http://blue2403.wordpress.com/2010/01/23/psd-in-drum-spre-lada-de-gunoi-a-istoriei/#comments Sat, 23 Jan 2010 14:49:08 +0000 blue2403 http://blue2403.wordpress.com/?p=941 ]]>

Motto:

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Tot mai des vedem pe unde vrei şi unde nu vrei, o declaraţie: „… aceasta arată că în PSD este democraţie reală”. O fi, dacă prin democraţie, mai precis prin discuţii democratice se înţelege  o bălăcăreală de cea mai joasă speţă între liderii marcanţi ai partidului.

Fără nici cea mai mică jenă, aceşti oameni îşi bagă piciorul în orice minimă decenţă şi dau unul în altul cu tot ce le vine la gură. Pentru a ilustra oarecum această bălăcăreală am luat câteva declaraţii de-ale unor lideri marcanţi ai PSD:

Vasile Dâncu:

“Nu mai merge de mână cu Ion Iliescu! Este o relicvă a istoriei care ar trebui să aibă loc în istoria partidului, nu la masa de decizii din acest moment” acesta este sfatul pe care V.Dâncu l-a dat viitorului preşedinte al PSD, oricare ar fi acela.

“Dacă n-ar fi condus România după o emoţionalitate bolşevică, retrogradă, ar fi putut să înţeleagă ce se întâmplă”

“Funcţia lui a fost a unui preşedinte executiv. La majoritatea deciziilor, a fost inspiratorul, a împins spre decizii, dar nu şi le-a asumat niciodată. Din cauza lui, PSD-ul nu mai are nici o direcţie”

“Adrian Năstase are dreptate. Se vede că atunci când eşti mai îndepărtat de nucleul de putere al partidului vezi mult mai bine, ai o perspectivă mult mai largă decât din interiorul conducerii. Va trebui să aibă loc o dezbatere şi o analiză viitoare a partidului. Este clar că PSD deja se află, în afara unor mici perioade în care a fost, transparent sau netransparent, la putere, de două mandate în opoziţie, în care nici nu a reuşit să facă o opoziţie destul de consistentă astfel încât să îşi recreeze brandul”

Ioan Rus

“Nu cred ca Mircea Geoana este in stare sa reformeze partidul. Eu unul am crezut mult in Mircea Geoana, Grupul de la Cluj l-a sprijinit puternic de la bun inceput. In timp, am vazut ca nu era chiar presedintele pe care l-am crezut. O serie de intelectuali care l-au promovat si au sprijinit partidul au fost indepartati si chiar marginalizati de Mircea Geoana. Nu este, insa, singurul vinovat. Mircea Geoana, Viorel Hrebenciuc, Liviu Dragnea, Dan Nica si Marian Vanghelie trebuie sa dispara din conducerea PSD pentru a reforma cu adevarat partidul. Un Congres poate lua aceasta decizie”.

“Sunt câţiva ani buni de când nu am vorbit nici cu şi nici despre Ion Iliescu şi nu înţeleg de unde i-a venit iniţiativa de a ne cataloga într-un fel sau altul. Nu am tentaţia de a-i răspunde, pentru că îl consider inexistent din punct de vedere politic pentru ceea ce ar trebui să fie un partid social-democrat în România”

Marian Vanghele

“Mai mult decât sprijinul domnului Geoană, eu am propus colegilor… sunt alături de preşedintele Ion Iliescu împotriva a declaraţile pe care le-a făcut domnul Dâncu şi domnul Rus şi cred că aceşti oameni trebuie daţi afară din partid.  Este inadmisibil să se comporte în felul ăsta cu un om care are o anumită vârstă şi care a creat acest partid, care este un lider şi care a reuşit să ia voturi masive în România. Ei în toată viaţa lor nu vor reuşi să ia cât ia Ion Iliescu într-un singur oraş, acum când are 80 de ani”

“Dancu e un nimeni, un no name”

Ion Iliescu

“I-a umilit Boc şi pe teoreticianul Dâncu şi pe aroganul Rus. Aşa că să nu vină cu lecţii cei care nu au fost capabili de nimic în acest partid şi au cârcotit de la margine. De cârcotaşi mărginaşi cred că nu are nevoie PSD”.

Cei care au avut în timp curiozitatea necesară, au observat că, de exemplu liderul măscărici-trompetă de serviciu al PSD, Vanghele cel mic, negru, urât, parşiv şi vicean, urmaşul politrucilor semianalfabeţi din perioada anilor 50, singurul politician din lume care a căzut din corcoduş. Plin de spume sărea la gâtul lui Năstase când, din cauză că presa şi justiţia era foarte interesată de moştenirea primită de la pensionata decedată mătuşă Tamara.

Văzând cele de mai sus şi alte declaraţii sau comportamente absolut penibile a pesedeilor de vază, înţelegem de ce din giganticul partid care a fost, PSD-ul a ajuns doar o umbră, un fel de ţuţer al PNL ori al PC, un partid care atunci când PNL a propus ca premier un primar fost traficant de copii, imediat a sărit să fie de acord, când Bogdan Olteanu a lăsat liber postul de parlamentar, a sărit cu bucurie să fie pentru susţinerea candidatului liberal. Aş pune pariu că şi acum, când madam Daniela Popa se retrage (“Functia de membru in CSA- Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor- este incompatibila cu statutul de parlamentar si cu orice alta functie politica. Prin urmare, in perioada urmatoare, in conformitate cu Hotararea Parlamentului Romaniei, voi demisiona din functia de vicepresedinte al Camerei Deputatilor, din Parlament si voi renunta la statutul de membru al Partidului Conservator”, a precizat Daniela Popa), după ce şi-a sigurat un loc călduţ şi sătulă de a fi doar reprezentanta oficială a lui Felix, PSD-ul, în numele loialităţii va susţine pe cel propus de de PC pentru alegerile care probabil vor avea loc în Colegiul 19 unde respectiva doamnă a fost aleasă. Sunt tare curios dacă PNL le va întoarce favorul…

Vedem tot mai clar că PSD-ul, un partid care din cauza egoismului şi setei de putere şi a egocentrusmului membrilor săi de vază,  devine din ce în ce mai puţin importantă.

Între noi fie vorba, eu sunt de acord cu Vasile Dâncu: „Ion Iliescu! Este o relicvă a istoriei care ar trebui să aibă loc în istoria partidului, nu la masa de decizii din acest moment”, aşa cum sunt de acord şi cu cel care a spus:

„Mare ţi-e grădina Doamne şi mulţi au sărit gardul”

Motto:

GEO + ANA = GEOANA,  sau: Când curcubeul îl loveşte,  pesedeul o mierleşte.

După alegerile prezidenţiale, în PSD sau încercat tot felul de explicaţii. Ba că au fost furaţi cu autocarul, respectivii neobservând că în zonele unde acest turism a fost mai abundent, Geoană a câştigat.

Au mai venit unii cu tot felul de explicaţii. De unde? Păi era simplu, PSD-ul sub toate denumirile pe care le-a avut în decursul anilor, a făcut tot felul de chestii ciudate. Oamenii îşi aminteau ce au făcut cândva, veneau şi povesteau, dar ţineau un deget lung, de ginecolog, aţintit spre PD-L.

Brava băieţi… drumul spre Muzeul Aberaţiilor Istoriei e pavat cu tot felul de gafe şi năzbâtii.

Marea noutate într-ale explicaţiilor a fost ceea ce a aruncat pe piaţă doamna Mihaela Geoană, de profesie, nevastă… De politician (?).

O adevărată furtună mediatică.

M-am întrebat cum se explică asta. Am găsit o posibilă  explicaţie ieri. În fond, înţeleg să faci totul pentru rating, dar să ţii cu tot dinadisul să te faci de râs, nu mi se pare totuşi o chestie prea atractivă.

După cum ştim, cuconetul din Hi-Life-ul miticesc şi nu numai, mai precis din zona unde a apare la tv e un deziderat, fără a avea în cap prea multe în afară de bani, fiţe şi  combinaţii de a creşte într-ale parvenitismului, din cele mai vechi timpuri, imemoriale şi uitate ar spune un hâtru, avea ca ocupaţie extrem de secretă, dar despre care ştia toată lumea (în fond ce sens are să ai un secret dacă nu ştie nimeni despre el?),  mersul  la vrăjitoare.

Astfel, ieri am văzut una din televiziunile lui Felix, intervieva cu cea mai mare seriozitate, o cucoană, minoritară ca etnie, dar majoritară ca număr de kile de slănină din dotare, cu o coroană de aur pe cap, spunând cu toată importanţa pe care o simţea fiind băgată în seamă, că, atenţie: „Da, Ritualul FĂCĂRII VIOLENTE  există… bla, bla, bla ….

Să ne amintim de Caragiale, să ne amintim de Elena Ceauşescu, de toate licuricele mediatice care contribuie cu râvnă la conturile respectivelor vrăjitoare, în speranţa că vor avea parte  de amoare cu noroc, amoare care le-ar atrage o poziţie socială cât mai invidiată de duşmace, dar mai ales de amice.

Se pare că nici Mihaela – mon amour, nu face excepţie.

Dacă nu a ieşit povestea cu furatul turistic, în fond de ce să nu încerce şi aşa? Doar şi armata de jurnalizde, mâncătoare de drepturi de autor fără CAS, sunt tot vajnice reprezentante a sexului purtător de silicon în sutien şi în poponeaţă. Normal că acestea vor pune botul şi se vor arăta extrem de interesate şi astfel marele iubitor de soacre eroine în Revoluţie, iubire pe care şi-o manifestă prin nearuncarea acestora în peisaj.

Ce mi se pare interesant, este că acel domn care tot apare ca bodyguard energetic (mamă, ce expresie, parcă-i din StarTrek) avut în vedere ca fiind folosit de Băsescu, a fost folosit şi de soţul respectivei fascinante  cucoane.

Deh, memoria omului e selectivă.

Deci aşa. Băsescu e parşiv că se protejază energetic (nu îmi aparţine expresia), cei care poate încearcă ceva împotriva căruia se protejază, ba.

Dacă tot vorbim de năzbâtii esoterico-parapsihologice, poate ar trebui să amintim de faptul că dacă îţi trece o pisică aproximativ neagră prin faţă, ai ghinion în cazul în care crezi în deastea, dacă nu, nu. E vorba de Efectul Placebo, prin cineştie ce mânării subconştiente, creierul cică s-ar autoprograma pentru eşec.

Dar, ar trebui poate să amintim şi altceva: Geoană a fost susţinut de multe partide, de moguli, de organizaţii media. Fiecare din ele, partide, organizaţiile media, firmele din dotarea mogulilor, au diferite culori care le reprezintă, culori luate cam de prin tot spectrul, culori cu care poţi desena un curcubeu.

Hai să le dau temă de lucru lu’ tanti nevastă de Prostănac, licuricelor mediatice cu sclipiri gliterine de inteligenţă care ne fac să ne spargem de râs la câte un reportaj despre  cineşte ce înmormântare şi de ce nu, politrucilor care se delimitează pe unde pot de Flacăra Violentă , dar aşa, pe prinţipul „nu strică”, poartă o cravată, o cămaşă, o batistă ori inimioare pe chiloţi de un violet violent.

Mă dragilor, dacă nu flacăra violetă l-a făcut pe Prostănac să nu devină preşedinte al Românicii? Asta e o culoare benefică din câte spun marii specialişti, de la vrăjitoare purtătoare de coroană şi conturi unde fiscul se fereşte ca de dracu să intre şi până la marii scriitori de proză aiuristică de genul lui Coruţ. Poate combinaţia curcubeistica a celorlalte culori să îi fi dăunat la noroc, că la creieraş nu putea să-i dăuneze, ăla e gata încâlcit de o samă de chestii, între care Ion Iliescu şi doamna de mămica lui prin faptul că l-a născut, sau tăticul lui purtător de epoleţi cu dungă albastră.

Poate de asta o fi pierdut Geonă alegerile: A fost atacat de Curcubeu…

Se pare că parşivul de Curcubeu, a lovit rău şi PSD-ul ca partid, că tare mare e neliniştea internă, tot mai multi diferiţi indivizi, unii foşti şăfi ai partidului, alţii, speră ei, doar viitori şăfi, îşi tot dau ghionturi, îşi pun piedici, se strofoacă, poate-poate reuşesc să pună patoful de firmă pe beregăţie celorlalţi… să vedem ce va învinge: zama cu nenumărate ouă reâncălzită, ori vreo altă variantă încă neâncercată….

Deh, dacă nobilele idealuri ale flăcării roşii socialiste, sunt întinate de amestecul altor culori, se poate să iese ori un curcubeu, ori un căcăniu urât mirositor. Cert e că ceva tot iese până la urmă.

Motto:

„Nu te intreba ce poate face ţara pentru tine, ci ce trebuie tu sa faci pentru ţara ta.”(John Fitzgerald Kennedy)

Uneori te uiţi la ce se întâmplă şi te cruceşti. Totul pare să funcţioneze anapoda, asta în cazul în care funcţionează cât de cât.

Vezi vehiculul pus tot timpul în faţa bovinei şi te miri de ce dracu nu merge.

O mulţime de categorii sociale, cu pancarta şi megafonul cerând drepturi, salarii, sporuri, prime, scutiri de impozite şi taxe de parcă ţara asta a fost făcută doar pentru bunăstarea şi confortul lor.

Magistraţi, profesori, doctori, jurnalişti, angajaţi din administraţie, din poliţie, din transporturi şi dracu mai ştie de pe unde, fiecare dintre ei vrea salariu cât mai mare, vrea sporuri, tichete de masă, cadouri, prime, bani de concediu, al 13-lea salariu, bani de sărbători, asistenţă medicală gratuită dacă se poate,  taxele şi impozitele să fie cât mai mici, dacă se poate deloc, sau de ce nu, să le plătească lor statul nişte bani, poate pentru faptul că îi fac onoarea să existe.

Nici unul din cei care umblă cu jalba-n proţap nu se întreabă nici un moment:

„Ba’, oare chiar merit eu acele înlesniri şi drepturi? De ce? Ce am făcut pentru asta?”

De ce ar merita oare tratament special? Doar pentru că există?

Mai nou, presa română e pusă pe jar de posibilitatea de a fi şi ei obligaţi să plătească CAS. Până acum scriau un articol sau făceau o emisiune, ziceau că banii pe care pe care îi primeau sunt din drepturi de autor şi nu mai plăteau nici un fel de taxe. Mişto. Ei sunt autori.

Autorii de ce?

De texte, emisiuni, filmuleţe documentare care nu interesează pe nimeni, sau pentru faptul că au făcut un serial interminabil de căutare a unei avocate unde făceau mişto de cei ce dădeau telefon, ori dacă nu aveau ce face ziceau că le-a dispărut o paraşută din dotare şi iar emisiuni iar telefoane cu suprataxă, iar miştocăreală, alteori, cu importanţa ce ar trebui acordată cel puţin unui război mondial, analizează din toate punctele de vedere  supoziţia că madam Cacofonie, Monica Columbeanu are oarece legături imorale cu arătosul şofer, sau că cineştie ce licurice mediatică şi-a schimbat siliconul din dotare pentru că din cauza năsucului făcut la mare artă de bisturiul chrurgului, musai unul ce apare la tv, năsuc care are tendinţa de a migra spre frunte, nu îşi mai vede ugerul, şi pentru că nu poate privi în jos, mai bagă nişte silicon.

Sau afirmaţia unei cucoane, (de profesie nevastă de mare politician, soră de şăf de bancă  şi mămică de copii, băiat şi fată, el viitor infractor, ea viitoare paraşută, cărora nu le acordă atenţia cuvenită, lăsăndu-i fără o minimă educaţie), legat de povestea cu flacăra violet, plecând de la prezenţa în apropierea adversarului soţului său a unui mare parapsiholog, uitând că individul, nu cu mult timp în urmă îşi făcuse veacul tocmai pe lângă prostănacul ei soţ, a găsit şi ea ca gospodina ce nu mai ştie cum arată o cratiţă, sau cum se spală o farfurie, să motiveze eşecul soţului său, picat în politică precum musca-n diaree.

Dacă cineva doreşte să vadă profesionalismul ’nervaţilor jurnalişti, să cumpere un ziar la întâmplare, ori să se uite la televizor… Îşi va da seama că  el, ca un cosumator de media este considerat tâmpit, luat la mişto, îndopat cu tot felul de porcării, ştirile impotrante de obicei sunt alungate prin vreun colţişor unde pot fi găsite doar cu mare greutate şi multă răbdare. Un război, un atac al teroriştilor, un dezastru, acordarea unui premiu Nobel sunt mizilic, nu au importanţa certei dintre Zăvoranca şi mămica ei, ori întrebarea de mare interes naţional „Cu cine s-a afişat Cătălin Crişan?” sau „Prin sertarele câtor bărbaţi îşi mai ţine Anuşka Lesco bikineii primiţi cadou de la unul sau de la altul?”. Astea ştiri de primă pagină.

Păi, dacă nu le convine să plătească CAS din drepturile de autor, să-şi ia servici’, există multe domenii unde şi-ar găsi un mod de a-şi pune în aplicare talentele cu care i-a dotat mămica.

Agricultura are o mulţime de locuri la sapă, intreprinderile avicole au mare nevoie de numărători de ouă, vacile şi oile trebuiesc scoase la păscut, grajdurile trebuiasc curăţate. Gunoiul de pe străzi trebuie strâns, vidanjele stau din lipsă de … operator…

De fapt cred că problema nu e la ei ci la cei care dea lungul timpului au făcut legile după care funcţionează ţara asta, la dorinţa lor se a face un mic hatâr celor din cercul lor de interese sau celor care le puteau fi cândva folositori.

Păi dacă ai produs ceva şi ai câştigat legal nişte bani, musai să plăteşti taxe şi impozite. Atâta la sută. Ai produs bani ilegal, la bulău, cu cazare şi masă gratuit. Punct.

De ce dracu avem nevoie de legi complicate, cu tot felul de portiţe care pot fi folosite dacă eşti un pic mai şmecher decât legumă putrezită pentru a o ocoli?

Eu ştiu aşa: Dacă vrei să te bucuri de confortul unei case, mai întâi trebuie să o faci, iar dacă vrei ca acel confort să fie  însoţit de siguranţa că nu-ţi cade casa în cap, aceasta trebuie să aibă o fundaţie bună şi să fie construită pe un teren sănătos.

Deci, hai să facem şi noi o ţară sănătoasă la cap, abia apoi să ne apucăm să protestăm şi să cerem drepturi, dar nu doar pentru categoria din care facem parte ci pentru toţi, în fond, nu putem trăi unii fără ceilalţi.

Aşa ar trebui făcută şi o ţară.

Viaţa noastră politică are orice. Doar lipsă de imaginaţie şi bunsimţ nu are.

Există oameni care, pentru a-şi demola ultima picătură de credibilitate, e destul să fie lăsaţi să vorbească liber.

Unul din ei e Mircea Geoană.

Să ne amintim doar faptul că a spus că cea mai bună chestie pe care a făcut-o în viaţa lui este  nedarea afară din casă a soacrei,  sau de povestea cu flacăra violet.

M-am întrebat ce e cu flacăra asta şi am căutat câte ceva.

http://ezoteric.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=86&catid=20&m=29&p=ce-este-flacra-violet.html

CE ESTE FLACĂRA VIOLETĂ

Dezvoltarea spirituală este un proces prin care oamenii obţin o mai bună autocunoastere şi credinţă în Dumnezeu. Fiecare fiinţă umană are un corp fizic, o minte şi un suflet. Raportându-ne la acestea putem spune că dezvoltarea spirituală înseamnă să realizăm faptul că adevăratul nostru Eu este sufletul (nu corpul sau mintea). Oamenii  s-au obişnuit atât de mult să se identifice cu propriul corp sau cu propria minte, încât nu mai pot face distincţia între acestea şi sufletul lor.

Atunci când suntem capabili să ne îndreptăm atenţia spre interior, spre realităţile spirituale din interior, şi nu spre lumea exterioară, descoperim că suntem un crâmpei din Scânteia Divină şi că Dumnezeu se afla în interiorul nostru. Şi acest proces, al deturnării atenţiei dinspre exterior spre interior, îl putem face cu ajutorul meditaţiei.

Ritualul „Flăcării Violete” este o forma de meditaţie interactivă, ce poate fi folosită, atât pentru îndepărtarea energiilor negative, a programelor malefice inoculate sau induse, cât şi pentru corectarea dezechilibrelor energetice care sunt pe cale de a produce îmbolnăvirea sau au determinat deja instalarea stării de boală în plan fizic. Prin urmare, practicarea constantă a acestei meditaţii, poate conduce în timp la vindecarea bolilor şi la crearea stării de armonie, atât în interiorul nostru, cât şi in plan exterior, armonizand intreg spatiul in care ne gasim, intrucat meditatia purifica puternic, atat in plan energetic cat si in cel  fizic – al lumii manifestate.

In cadrul sau sunt cuprinse o suma de elemente specifice practicilor Mind Control, Autocontrol, NLP, Artelor  Martiale, Yoga, Qi Qong si, nu in ultimul rand elemente de isihasm si rugaciune, în aşa fel încat, în afară de purificare practicantul să poată avea la sfîrşitul ritualului înmagazinată o cantitate suficienta de energie cumulată pe fiecare meridian ce guverneaza fiecare organ în parte si care să-i asigure funcţionarea la parametri optimi, pentru urmatoarele sapte zile, a întregulului organism. De ce sapte zile? Pentru ca, de mai bine de opt ani practic regulat aceasta meditatie, saptamanal, in fiecare zi de joi, intre orele 19:00 si 21:00, indiferent de conditiile climatice, cu un grup de colegi, alcatuit, in medie, din 35 de persoane, facand exceptie de la aceste meditatii, doar perioadele in care am fost plecat din tara.

De asemenea, de mai bine de sapte ani, o data pe luna, in cadrul intalnirii cu cititorii revistei „Lumea Misterelor”, conduc in aceasta meditatie, un grup alcatuit din aproximativ 200 de persoane. Dintre aceste persoane, mi-am permis sa strang si o parte din marturiile descrise in aceasta carte, ele fiind cei mai în măsură să decidă beneficitatea acestei meditatii… Lor li se datorează faptul ca această meditaţie se face şi după atâţia ani. Sacrificiul lor, dorinţa de a veni si increderea ce au dovedit-o, m-au determinat să am puterea si motivaţia necesare pentru a merge mai departe, pentru a invinge toate obstacolele, pentru a continua. Tot ei sunt si principalul motiv ce a determinat aparitia acestei lucrari….

Pe un alt site,

http://www.esoterism.ro/ro/arhangheli-arhanghelite.php ,

putem citi:

ARHANGHEL ZADKIEL

A saptea Raza – Raza Violet
Libertate, Mila, Transmutatie
Sambata – Locul Sufletului

SFANTA AMETIST
A saptea Raza – Raza Violet
Libertate, Mila, Transmutatie

Arhanghlul Zadkiel si jumatatea sa feminina, Sfanta Ametist, intruchipeaza spiritul Razei a saptea Violet si Era Varsatorului. Numele lui Zadkiel inseamna “Dreptatea lui Dumnezeu”. El si Sfanta Ametist ajuta Umanitatea in atotcunoasterea chakrei locului sufletului.

Acesti Arhangheli aduc Flacara libertatii, bucurie, alchimie, justitie, transmutatie si eliberarea sufletului. Putem intensifica aceste calitati ale Razei Violet in viata noastra invocand Flacara violet prin stiinta cuvantului rostit.

Folosind Flacara violet se pot sterge amintiri din trecut, se poate aduce iertare si mari bucurii spiritului in interiorul nostru. De fiecare cand ii chemam pe Zadkiel si Ametist, care intrchipeaza Flacara Violet, aducem schimbari pe Pamant si in noi, ne apropiem catre fuziunea cu Sinele nostru cristic si ajutam la pregatirea Lumii pentru venirea Erei de Aur. Dupa Arhanghelul Zadkiel, succesul Erei Varsatorului este dependent total de invocarea de catre noi a Flacarii Violet si o singura chemare a Flacarii Violet poate sa echivaleze un milion de rugaciuni.

Ii poti chema pe Zadkiel si Ametist pentru a ajuta sa te purifice de karma din trecut si sa aduca vitalitate noua in viata ta. Facand urmatoarele afirmatii, vizualizeaza Flacara Violet stergand obstacolele din fata eliberarii sufletului tau:

In numele Arhanghelului Zadkiel si al Sfintei Ametist,
EU SUNT flacara violet in actiune in mine acum!
EU SUNT binecuvantarea si vivacitatea flacarii violet!
EU SUNT eliberarea de limitari!

Deci Ritualul Flăcării Violet este o formă de luptă împotriva maleficului, mai precis, atenţie, pentru îndepărtarea emergiilor negative, a programelor malefice inoculate. Nu prea pune botul la chestii dinastea, dar pot să înţeleg că este ceva care se foloseşte pentru îndepărtarea influenţelor negative, malefice, pentru propria protecţie.

L-am auzit pe Geoană acuzându-l pe Băsescu de faptul că a câştigat întâlnirea decisivă deoarece s-a folosit de chestii de-astea. (Violet adică)

Poate ar trebui să amintim şi că mulţi dintre marii răi ai istoriei ( vechii împăraţi romani, cei din jurul lui Hitler, chiar şi Elena Ceauşescu),  pentru a-şi întări influenţa au încercat să pătrundă în tainele esoteriei, au contactat oameni care erau la vremea respectivă  consideraţi a fi iluminaţi  în domeniu. Sperau astfel ca răul pe care l-au făcut, să nu se întoarcă împotriva lor şi puterea lor să se întărească folosind chestii malefice.

Păi dacă Băsescu (sincer nu cred) a făcut ritualuri şi alte chestii legate de benefica flacără violet, asta înseamnă că a încercat doar să se protejeze de influenţele exterioare malefice.  Şi asta l-a deranjat teribil pe Geoană…

Hopa…

Păi, după ce în campania electorală, măscăriciul de Geoană s-a folosit de tot felul de năzbâtii, la mintea lui probabil era foarte posibil să fi încercat să-şi influienţeze destinul cu cineştie ce chestii care ţin de Satanism şi de magie meagră sau de parapsihologie. Şi pentru că nu i-a ieşit să se fi enervat?

Poate ar trebui să ne amintim de poveştile care spun că ruşii, mai precis KGB-ul şi GRU-ul ar fi făcut studii aprofundate legate de parapsihologie, mai precis de influenţarea gândurilor maselor.

Or, Geoană tocmai cu un ofiţer GRU s-a întâlnit în Rusia.

Ciudat, foarte ciudat… Cu câteva zile în urmă, hoinărind aiurea pe Internet am dat peste un site de unde am descărcat poza de mai sus. Regret că nu am păstrat şi adresa siteului pentru coformitate, însă am zis că e o aiureală.

De fapt acolo se analiza felul în care Geoană şi-a făcut cruce când a jurat pe Biblie la marea întâlnire cu Băsescu.

Crucea pe care a schiţat-o el, cică ar fi mai aproape de crucea răsturnată, satanistă.

Mă intreb şi eu ca omul cam nefamiliarizat cu esoterismul şi parapsihologia, omul ăsta o fi cu adevărat malefic, sau a fost şi rămâne un demagog prostănac, irecuperabil?

Mare nevoie are clasa noastră politică de un control la cap. Unul care începe cu psi…

1. Primii ani

1850-01-15 Se naste, la Botosani, Mihai, al saptelea copil al caminarului Gheorghe Eminovici (1812-1884) si al Ralucai, nascuta Iurascu (1816-1876)

1858 Mihai Eminescu se inscrie in clasa a treia primara la National Hauptschule in Cernauti, dupa ce facuse primele clase acasa, in satul Ipotesti.

1859 – 1860 Termina clasa a IV primara, clasificat al 5-lea dintre 82 de elevi

2. Anii de formare

1860 Toamna se inscrie in clasa I la K. K. Ober Gymnasium din Cernauti.

1861 – 1862 Urmeaza clasa a II-a de gimnaziu pe care o repeta in 1862-1863, intrerupand-o in aprilie 1863, cand se intoarce la Ipotesti.

1864 I se refuza o cerere de bursa la gimnaziul din Cernauti la 21 martie

1865-03-15 Demisioneaza din postul de copist pe care-l ocupa la Comitetul permanent al judetului Botosani. Insoteste trupa teatrala Fanny Tardini-Vladicescu – toamna revenind la Cernauti si instalandu-se in casa lui Aron Pumnul ca bibliotecar.

3. Debutul

1866-01-12 Debut cu poezia “La mormantul lui Aron Pumnul” intr-o brosura votitiva “Lacramioarele invataceilor gimnagiasti”. La 25 februarie publica in Familia din Pesta, cu numele schimbat de Iosif Vulcan in Mihai Eminescu , poezia “De-as avea”. Pe vara se afla ca privatist la Blaj.

4. Sufleur si copiist

1867 Actor si sufleor in trupa lui Iorgu Caragiale din Bucuresti

1868 Din mai pana in toamna colinda cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania si Banat. Incepe sa lucreze la romanul Geniu pustiu. Din toamna sufleor la Teatru National

1869 Duminica 16 martie asista cu Ionita Badescu si V. Dumitrescu-Paun la reprezentarea piesei “Dama cu camelii” de Al. Dumas-fiul. La 1 aprilie intra in societatea folcroristica “Orientul” a lui Gr. H. Grandea. Colinda cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova si Bucovina. Retinut de tatal sau la Botosani, este trimis toamna la Universitatea din Viena unde se inscrie ca student la filosofie, devenind si membru al societatii studentesti “Romania”. La Bucuresti il cunoscuse pe I. L. Caragiale si tot aici il cunoaste pe Ioan Slavici.

5. Student la Viena si Berlin

1870 Debut publicistic la “Albina” si articole de politica nationala la “Federatiunea” de Pesta. La 15 aprilie publica prima poezie, Venere si Madona, in Convorbiri literare. In noiembrie ii apare in aceeasi revista “Fat-Fromos din lacrima” . Ia parte la lucrarile pentru serbarea de la Putna, iar dupa aceea merge la Ipotesti.

1871 Urmeaza in continuare la Viena, ca student auditor, cursuri de filosofie, drept, economie politica si filologie romanica. In august e la Ipotesti, apoi la Cernauti si la Putna, la serbari, cu Slavici, Th. Stefaneli, Pamfil Dan si altii. Asculta cuvantarea lui A. D. Xenopol despre rapirea Bucovinei.

1872 Continua studiile la Viena. La 1 septembrie citeste la Junimea in Iasi nuvela Sarmanul Dionis care se publica in Convorbiri literare. In noiembrie e la Berlin, iar in decembrie se inscrie la Universitate ca student regulat, ceea ce inseamna ca intre timp capatase un cetificat de absolventa a studiilor liceale. Are profesori vestiti pe Duhring, Zeller, Helmholtz, Du Bois-Raymond, Lepsius,Droysen, Althaus, Bonitz.

1873 Urmeaza in continuare cursuri de filosofie, istorie si economie politica la Universitatea din Berlin

1874 Secretar al reprezentantului diplomatic N. Kretulescu cu treizeci de taleri pe luna, e si student. Studiaza filosofia lui Kant din care incepe sa traduca. Voia sa obtina o licenta, Maiorescu propunandu-i un doctorat in strainatate. Medita la un roman “Aur, marire si amor”; in care vroia sa integreze fragmente mai vechi sau la care lucra. Netrecandu-si nici un examen, vine toamna la Iasi si la 1 septembrie Maiorescu il numeste director al Bibliotecii Centrale Universitare. Prin intermediul lui Miron Pompiliu, secretarul Universitatii, cunoaste pe Veronica Micle, sotia lui Stefan Micle, rectorul universitatii.

6. Reintoarcerea in tara

1875 Suplineste pe A. D. Xenopol si Samson Bodnarescu la Institutul Academic. Destituit la 1 iulie din postul de bibliotecar in urma unor intrigi, e numit revizor scolar pe judetele Iasi si Vaslui. Cunoscand acum pe Ion Creanga, scriu amandoi cate un basm cu erou central asemanator, al lui Eminescu numit Calin (extras din cal); al lui Creanga Fat-frumos fiul iepei. Amandoua in proza, basmele raman nepublicate.

1876 La inceputul verii, guvernul liberal destituie pe Eminescu din postul de revizor scolar. Este primit redactor al partii neoficiale si corector al “Curierului de Iasi” unde publica nuvela “La aniversare” si “Cezara”. Vrea sa convinga pe Veronica Micle, mama a doua fete, sa fuga cu el in lume. Veronica pleaca in vacanta, si Eminescu, intors la 15 august 1876 de la inmormantarea mamei sale, o acuza de usuratate. Scrie elegia “Pierduta pentru mine zambind prin lume treci”.

1877 Silit sa scrie lucrari in care nu credea, la inceputul toamnei demisioneaza de la “Curierul de Iasi”. La 27 octombrie este numit redactor al ziarului “Timpul” din Bucuresti si, lasand o scrisoare violenta Veronicai, paraseste Iasul.

1878 Intensa activitate jurnalistica la Timpul. Vara invitat la mosia lui Nicu Mandrea din Floresti-Dolj. In noiembrie participa la a XVI-a aniversare a Junimii la Iasi cu Maiorescu si Caragiale. Revede pe Veronica care-i face o dovada de netagaduit a dragostei sale. Publica in Convorbiri literare, dupa pauza din 1877, Povestea codrului, Povestea teiului (varianta a traducerii din Em. Geibel Fat Frumos din tei, dupa Romanze vom Elfenbrunen), Singuratate, Departe sunt de tine. Scrie acum “Moartea lui Ioan Vestimie, ultimul episod din romanul Aur, marire si amor.

1879 6 august, ii scrie Veronicai mangaind-o pentru moartea sotului. Publica in Convorbiri literare : Atat de frageda, scrisa pentru Veronica, dar pe care o comunica si Mitei Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, Sonete, Freamat de codru, Revedere, Despartire. Veronica il viziteaza la Bucuresti.

1880 Devine redactor sef la Timpul. Tradat de Veronica cu Caragiale, se impaca dupa o scurta cearta.

1881 Publica intre 1 februarie si 1 septembrie cele patru Scrisori in Convorbiri, retinand pe a cincea, Dalila.

1882 Sfarseste ultima forma a marelui poem Luceafarul, inceput in 1880. “Nu voi iubi niciodata o alta femeie”, scrie Veronicai la 28 februarie. Veronica il viziteaza in mai. Absorbit de munca la ziar.

7. Boala

1883 In aprilie almanahul “Romania juna” din Viena ii tipareste Luceafarul. In “Familia”, apar poeziile oferite de Eminescu insusi lui Iosif Vulcan : S-a dus amorul… Cand amintirile.. Adio. Ce e amorul ?, Pe langa plopii fara sot.. , Si daca.. In iunie participa la serbarile dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare la Iasi si citestela Junimea “Doina”. La Bucuresti , in vremea caldurilor insuportabile ale verii, are primul soc nervos. Intre 28 iunie si 15 august este internat in sanatoriul doctorului Sutu. La 20 octombrie, Chibici Ravneanu il conduce la sanatoriul Ober-Dobling de langa Viena. Spre sfarsitul anului, Maiorescu publica la Socec prima editie de poezii a lui Eminescu.

1884 Vizitat de Maiorescu la Ober-Dobling. Temporar insanatosit, revine in tara insotit de Chibici prin Italia (Venetia, Florenta).

1885 Petrece vara la Liman, langa Odesa. Toamna i se incredinteaza postul de subbibliotecar la Biblioteca Universitatii din Iasi. Apare a doua editie a volumului de Poezii.

1886 Merge la Bucuresti. Vara la baile Repedea langa Iasi. In noiembrie din nou internat, la ospiciul de la Manastirea Neamt.

1887 Paraseste ospiciul si se duce la Botosani, la sora sa Harieta. Orasul ii voteaza un ajutor de 120 lei lunar. Pleaca la baile din Halle. Parlamentul ii voteaza o pensie de 250 lei lunar.

1888 Veronica Micle il viziteaza la Botosani, si-l ia cu ea la Bucuresti. Primeste directia revistei unor tineri ” Fantana Blanduziei”. La Socec apare a treia editie a volumului de Poezii.

1889 Recazut in noaptea mintii in februarie, e internat din nou in sanatoriul doctorului Sutu din strada Plantelor. Moare la 15 iunie, ora 3 dimineata, in urma unei sincope, si este inmormantat sambata 17 iunie la cimitirul Belu.

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

P  O  E  Z  I I

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

Luceafărul

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.

Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fată.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

…

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.

Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.

Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.

O, vin’! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

…

Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.

Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;

În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;

O, vin’, odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin’, în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.

- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?

- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

Şi se tot duce… S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.

…

În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.

Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da’ ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă.

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,

Şi-i zice-ncet: – Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe…

De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.

- Tu eşti copilă, asta e…
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,

Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.

…

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

…

În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.

Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă

Şi umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.

Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe…

Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.

Floare-albastră

- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

La Steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

mihaibeltechi

EMINESCU

Copil fiind, la Ipoteşti ,
În drumul său, către izvoare
şi mistuit de foc lăuntric
şi de o patimă ce doare,
a legănat în braţe dor
stropit cu lacrimă de tulnic.
Bătrîni din sat , cu plete dalbe
I-au desluşit domol chemarea
din cronicile de demult .

Copilului cu ochi senini
i se părea c-aude aievea
Al bătăliilor tumult .
Purta atîtea vise -n braţe,
Când , de la Nistru pân la Tisa
plângind cu lacrimi grele,amare
Tot românul plânsu-i-sa.
în murmur tremurat de fluier ,
în plânset tainic, de caval …

Visa în noaptea înstelată
Când turmele urcau pe deal ,
urmând pe baciul Mioriţei,
cel aprig blestemat de soartă
Să nu mai vadă vreodată
Măicuţă bătrînă, cu brâul de lână,
Maică adorată, binecuvântată.

A fost vrăjit de glas de doină
şi ropot dulce de izvor,
Poate,cîndva, la ceas de seară,
poate,cîndva,la ceas de dor
A plâns cu lacrimă fierbinte
morţii rămaşi fără morminte,
dureri, trădările şi neamul
ce înfrăţit cu râul ,ramul
A înfruntat multe furtuni ,dar,
cum se spune din străbuni,
Lăsă urmaşilor o ţară.

Trecut-au anii şi apoi,
suferind cu Veronica ,
într-o horbotă de dor
işi punea visele toate
când scria, sfâşietor ,
A murit iubirea noastră,
Floare Albastră,
Floare Albastră.

Mihai Beltechi, 14 ianuarie 2010

Din declaraţiile preşedintelui Mircea Geoană, am luat câteva declaraţii acum, în perioada discutării bugetului. La întâmplare:

“Cred că ar trebui să existe mai multă înţelepciune politică şi dorinţa de a ieşi din puritanism. Nu se poate modifica nimic din proiectul primit de Parlament. Păi ce este Parlamentul României, un fel de căsuţă poştală în care pui un timbru şi după aia scapi de această dezbatere? Sunt şi parlamentari PD-L care sunt de acord cu noi. Fac un apel la luciditate”

“Nu cred că este normal ca cineva să-şi dorească ca în România să pornească un adevărat război civil, cu pensionarii în grevă, cu salariaţii bugetari în grevă, cu sectorul privat şi aşa înnebunit de taxe şi impozite”.

“Nici noi nu vrem să fim Gică-contra, să stăm cu piciorul pe frână şi să tergiversăm, din motive tactice, adoptarea acestui buget. Este păcat de Dumnezeu să aduci parlamentarii să adopţi bugetul în sesiune extraordinară, în premieră în 20 de ani a venit Parlamentul să discute bugetul în sesiune extraordinară. (…) Vii aici şi nu accepţi nici măcar acele amendamente care ţin de minimum bun simţ şi care, culmea, le-ar face un bine în special guvernanţilor. Este un fel de încăpăţânare copilărească”

Între altele, după cum se vede, Geoană  vorbeşte de înţelepsiune politică, de ieşirea din puritanism, de luciditate. Tot el vorbeşte de război civil, de pensionari în grevă (?) , de bugetari în grevă. Apoi spune că “noi nu vrem să fim Gică contra”, deci, ori ei “e unu” ori “Gică contra e mulţi”. Ba că e şi păcat să d-i deranjezi pe săermanii parlamentari şi să-i pui să discute un mizilc cum e Bugetul. Foarte interesant, poate aveau trabă oamenii şi acum se simt deranjaţi. Era mult mai bine să stea şi să frece menta pe la televizor.  Eu tare aş fi curios câte zile de serviciu au bifat în ultimele trei luni parlamentarii.

Păi dacă sunt chiar aşa de deranjaţi să de ducă dumnealor acasă. Nu-i obligă nimeni să fie parlamentari.

Citesc şi recitesc declaraţiile individului şi aproape că nu îmi vine să cred. Cum dracu de poate acest om să fie atât de demagog?

Că nu şi-a dat soacra afară din casă am înţeles, că nici el nici nevastă-sa nu-şi educă plozii, să le spună biatului că ai dreptul să conduci o maşnă doar după 18 ani şi după ce ai permis de coducere, ori fetei de 14 ani că pozele de pe Facebook în poziţii sexoase nu sunt tocmai ceea ce fac fetele cuminţi, e treaba lor, cum îi cresc aşa îi au. Da’ să spui că pensionarii şi funcţionarii sunt în grevă, ori că cineva doreşte să declanşeze un răboi civil frizează inconştienţa.

Nici povestea cu Gică contra nu e tocmai OK, când eşti şeful unui partid care o conţine pe Aura Vasile, nevrozata care ridică din umeri de parcă ar fi  un animal plin de râie care se scarpină de un pom şi care a avut o mulţime de intervenţii pe procedură (am mai zis că cei care intră în parlament ar trebui să îşi facă din timp în timp un control care începe cu psi), ori pe parlamentarul de Neamţ care a  a sta ore întregi la microfon, ca să susţină 171 de amendamente. Fără excepţie acestea cereau bani pentru reparaţia de biserici. Da, 171 de biserici, toate din judeţul Neamţ. Sumele cerute erau de 30.000, 50.000 şi într-un caz 100.000 de RON. Ţi se zbârleşte neuronul când te gândeşti că toate acele biserici erau într-un singur judeţ. Chiar toate or avea nevoie de reparaţii? No şhit. Eu n-am auzit ca juneţul moldovean să fi fost lovit e vreo calamintate.

Dacă punem şi celelalte amendamente până la 3000 care au fost depuse mie tare îmi sună a tentativă de blocare a lucrărilor.

Poate că, deoarece acum la TVR INFO se dă în direct şdinţa maraton vor vedea şi românii cum stau lucrurile.

Ca o mică chestie sinistră, trebuie să spun că la un moment dat se vota titlul primului articol. Dispoziţii generale. Credeam că automat, cel puţin acest vot va fi pentru 100%.  În centrul imaginii erau Năstase şi Mitrea. Cu măna sus. Ridicaseră mâna pentru că Meleşcanu care prezida şedinţa, tocmai întrebase dacă se opune cineva.

Deci aşa domnu Geoană? Voi nu e Gică contra? Bravo nene  şi la mai mare…

Motto:

„Policienii, e duşmanii omului”

Bugetul…

De fapt ce e bugetul ăsta? O împărţeală a banilor care sunt şi care se estimează că va fi. OK. Aşa funcţionează lumea asta.

Că o fi bun sau rău, rămâne de văzut. Oricât ne-am strofoca nu vom reuşi să avem o părere obiectivă deoarece pur şi simplu nu avem toate datele necesare nu ştim ce a făcut ca să se ia o anumită hotărâre. Ştim doar că unele chestii depin de altele.

Bugetul ăsta e o chestie necesară pentru ca un anumit program de guvernare să poată fi tradus în viaţă.

Cum sacul e cam gol din câte înţeleg, pe ici pe colo s-au făcut anumite reduceri la fondurile alocate în diverse domenii sau să nu fie alocaţi toţi banii care  sunt ceruţi de unii. E normal atîta timp cât banii nu sunt din elastic să se întindă oricât ne dorim fiecare.

Partidele din opoziţie, cu aurele agăţate în coarnele extrem de evidente, critică, ba mai mult, depun amendamente. Şi asta ar fi OK, dar într-un număr rezonabil.

6000 de amendamente.  Doar să le citeşti pe fiecare, ar lua un timp care pur şi simplu nu există, darmite să le şi discuţi, să le analizezi, să vezi cum pot fi „înşurubate” în prioectul  de buget propus de Guvern?

Cât de imbecil ar trebui să fii ca să crezi că cei care le-au depus au avut gânduri curate, constructive?

Nu, e o chestie care are rolul să continue politica de blocare a României din ultimii câţiva ani, de când Păpuşarii au observat că Băsescu refuză să intre în gaşca lor.

De ce? Simplu, pentru ca tot felul de imbecili să poată să se ducă la televiziuni şi să moară în girect de dragul românilor.

Blocând România, blochezi şi posibilitatea ca Guvernul să ia măsurile necesare pentru ieşirea din criză.

Vedem că Realitatea tv şi Antena 3, cum au făcut nonstop de la o vreme încoace ivită aceleaşi feţe de mâncători de rahat zugrăvind un viitor sumbru pentru România. C-o fi alb, negru sau în dungi, vom vedea.

Dar ce putem vedea  clar, pentru că deja lucrurile s-au întâmplat, este că după o guvernare Tăriceanu când economia duia şi umplea conturile unor amici ai lor vistieria era goală, sau că după nouă luni în care PSD-ul s-a aflat la guvernare, păstorind domenii ca Administraţie şi Interne, Sănătate, Învăţământ, imediat ce ei s-au retras ca nesimţiţii ca să lase PD-L-ul în ofsaid, sindicatele s-au apucat să organizeze nişte chestii care păreau picnicuri vesele sau nişte proteste de operetă, Opoziţia critică de parcă România era cel puţin o ţară ca Japonia când au lăsat-o ei din mână. Ţi se face şi greaţă.

Cu ceva vreme în urmă, pe la OTV şi alte televiziuni a apărut un individ de zicea că e provesor de fizică (Hâncu) şi care zicea că e mare specialist în prevederea cutremurelor şi are acasă un borcan cu o soluţie în care se mişcă liber nişte particule care înainte de un cutremur de se orientează nu ştiu cum. Avea şi o soluţie. Să i se dea o bombă nucleară care să fie detonată la 150-170 de kilometrii în zona Vrancea pentru a descărca zona de energie. Sincer, n-am înţeles cum, o zonă puternic încărcată energetic, se poate descărca „injectând” şi mai multă energie. Deh, enigmele lumii sunt multe. Altceva vreau să spun, ia să ne imaginăm cam cum ar reacţiona lumea dacă cineva, cu o mare greutate a discursului, ar afirma că peste o lună va fi un cutremur ce va rade de pe faţa pământului Bucureştiul să zicem, sau un altcineva care ar spune că el a calculat că România ar fi lovită în viitotul apropiat, (dând şi data şi ora pentru a sublinia faptul că el chiar se petrece) de un Meteorit care ar face ca Ungaria să devină o ţară riverasnă Mării Negre.

Ar creşte infracţionalitatea, lumea ar intra în panică , practic dezastrul ar fi şi mai mare decăt dacă evenimentul respectiv s-ar întâmpla cu adevărat.

Ceva de genul acesta se întâmplă, încă de dinainte de a fi numit acest guvern, politicienii care bănuiau că nu vor ajunge la caşcaval pentru că fuseseră şi şi-au dat în petic, nu încetau să prognozeze un dezastru care ar face din România o ţară bananieră (dar care nu va avea nici măcar banane).

Cum deja am spus, dacă viitorul va fi alb, negru, sau în dungi, om vedea, dar ce te faci dacă nu se va întâmpla ceva atât de rău cum zic jurnaliştii ori politicienii? Sau dacă  acest guvern, cum-necum va reuşi să ţină cât de cât România pe lina de plutire (nu demult României i se prognora un faliment inevitabil până la Crăciun, lucru care cu toată strădania unora pur şi simplu nu s-a întâmplat), ba mai mult, dacă la finalul acestui an ţara va începe să arate mai binişor?

Practic cele două televiziuni (Realitatea tv şi Antena 3), prin angajaţi şi invitaţii lor duhnind de rahatul pe care îl tot mănâncă pur şi simplu instigă lumea la gesturi care apoi vor arăta că nu îşi aveau rostul. Cred că ideal pentru cei de la Realitatea tv şi de la Antena 3, ca şi pentru imbecilii pe care îi tot invită, idealul ar fi să avem iar mineriade sau şi mai şi un război civil.

Eu cred că ar trebui ca, dacă România nu e în faliment de azi într-un an, cele două televiziuni să fie închise, angajaţii şi patronii lor, ca şi toţi cei care au făcut previziuni dezastruoase să fie arestaţi pentru punerea în pericol a siguranţei naţionale.

Deşi peste România ceaţa generată de Opoziţie şi accentuată de media, face ca totul să pară încurcat, rău, de neînţeles, ceva se  vede clar: politica Română e bolnavă de Hâncofilie.

Mă gândesc că, pentru ca românii să ajungă să reuşească şi ei să trăiască într-o ţară cât de cât normală, fiecare român ar trebui să umble cu o plasă plină de bolovani. Şi de câte ori văd o maşină scumpă, cu număr SEN sau DEP să arunce. De asemenea, să  umble cu gura plină de salivă, pentru a putea scuipa orice politician cu care se întâlnesc.

Mda, am trecut de Crăciun, am intrat în noul an.

Românica devine şi mai scumpică decât era.

Cursul de schimb  la care se calculează accizele va face ca preţurile să crească.

Laptele si branzeturile vor fi mai scumpe cu 3 pana la 8 la suta

Carnea de pui se va scumpi din ianuarie cu 20 pana la 30% (ca urmare a anularii subventiilor pentru fermieri)

Din februarie fructele si legumele se scumpesc cu 7-10% din cauza creşterii pretului la carburanti si deprecierea leului.

Se vor scumpi şi ţigările şi alcoolul.

Din ianuarie, pachetul de ţăgări va costa zece lei, după ce preţul a urcat lent în ultimele luni din 2009. Până la jumătatea anului se vor scumpi şi băuturile spirtoase: preţurile vor creşte cu 4-6% la aperitive şi cu 6-8% la brandy, vodcă şi băuturi cu peste 38 de grade concentraţie de alcool.

În schimb 1 ianuarie aduce ieftiniri, insa numai la o serie de produse de lux, pentru care vor fi eliminate accizele: iahturile, parfumurile, blanurile, armele de vanatoare si bijuteriile.

Super mişto, una peste alta e bine. Cui îi trebuie mâncare, băutură şi ţigări? Important e că  lucrurile de lux se vor ieftini…

Ne îmbrăcăm hainele de blană, ne parfumăm, ne urcăm în iahtul parcat în stradă, luam puşca şi pornim la vânătoare de politicieni.

Cred că un singur cuvânt poate defini România de azi: Nesimţire…

Eu cred că Radetzky Marsch este una din cele mai frumoase piese muzicale din lume… mai cred şi  că e nepieritoare …

Încă de la înfiinţarea sa, Academia instaurase o zi specială, o zi în care cineva transmitea Mesajul.

Cel care transmitea mesajul, era hotărât de un computer. Crietriile după care hotăra cine urma să aibă această onoare, erau multe şi complexe. De asemenea, auditoriul format din fix 1000 de persoane, era hotărât tot de computer.

Era o incredibilă onoare să faci parte din cei 1000 de oameni care erau la un moment dat consideraţi a fi vârful elitei mondiale.

Cine era cel care  urma să comunice  Mesajul nu ştia nimeni până în momentul în care apărea la tribună. Invitaţia de a ţine Discursul îi era adresată de computerul care îl alesese. La fel se întâmpla şi cu cei care urmau să facă parte din auditoriu.

*

Aula mare a Academiei se umplea încet. Oamenii erau îmbrăcaţi după normele impuse de regulile nescrise ale protocolului zero.

Cele mai importante organizaţii media din lume îşi trimiseră acolo reprezentanţii. Toate urmau să transmită în direct ceea ce se întâmpla, astfel în întreaga lume, oamenii puteau să audă Mesajul.

Încet, oamenii se aşezară în fotoliile care le fuseseră destinate, zumzetul din sală scădea până se instală o linişte mormântală.

În difuzoare se auzi o voce neutră anunţând:

-  Doamnelor şi domnilor, urmează citirea Mesajului.

Atât şi nimic mai mult. Un oarecare  zumzet, trăda mirarea celor prezenţi, deoarece nu se anunţase cine va fi cel care va rosti Mesajul. Extrem de straniu.

Un alt val de mirare străbătu sala în momentul când un bărbat atletic îşi făcu apariţia la tribună. Spre deosebire de cei din fotolii, omul era îmbrăcat într-o ţinută sport. Părea de neconceput.

Fără nici o altă introducere bărbatul începu:

-  Vreau mai întâi să mulţumesc tuturor celor care se găsesc în această sală pentru efortul de a fi venit să asculte acest mesaj.

Se spune că acest mesaj este de obicei unul destul de important ca să ţină trează atenţia lumii. Se prea poate. Dacă este sau nu important, va hotărî fiecare la final.

Voi vorbi tocmai de Mesaj. Nu de acesta, de altul.

Este ştiut că pentru ca două entităţi să comunice, sau pentru a comunica anumite cunoştiinţe se trasmit mesaje.

Pentru aceasta este nevoie de un suport. În lungul timpului s-au folosit o mulţime de suporturi informaţionale. Piatră, hârtie, ceramică, s-au treansmis între generaţii mesaje orale, de la creier la creier, s-au folosit discuri, benzi magnetice, sisteme electronice pentru înregisrarea acestor mesaje care urmau a fi citite în altă parte, sau în alt timp.

Pentru ca mesajul să ajungă la destinatar, este necesar ca suportul respectiv să reziste cel puţin până destinatarul mesajului va putea să-l recepţioneze.

Ce te faci însă când timpul dintre redactarea şi citirea mesajului, este mult mai lung decît timpul cât suportul informaţional rezistă fără degradări majore?

Cauţi ca acest mesaj să fie copiat din timp în timp.

Dar dacă nu are cine să facă operaţia de copire?

Atunci trebuie ca suportul respectiv să se autoreproducă ce un numar de ori cel puţin atăt de mare încât, mesajul să ajungă la destinatar.

Pentru asta, e necesar ca suportului respectv să i se asigure mediul în care să existe să se reproducă.

Să nu o mai lungim. Mesajul de care vorbesc nu e o ficţiune, e un mesaj care există şi care e conţinut în codul genetic al omului. – un zumzet uşor de uluire străbătu sala – În fond, omul nu e decât suportul acestui mesaj, iar tot ceea ce e viu şi îl înconjoară nu are decât rostul de a face ca omul să poată exista pentru o perioadă care facă posibilă citirea acestui mesaj. Faptul că omul e relativ efemer, are ca rost, faptul că  dacă mesajul ar fi păstrat un timp mai îndelungat pe un singur suport, s-ar degrada odată cu acesta, de aceea a fost necesar ca omul să se reproducă înainte de a interveni o degradare fizică ce ar putea afecta Mesajul.

Trebuie să vă anunţ că acest mesaj a fost citit.

Încă ceva cred că mai trebuie spus: După citirea mesajului, suportul care l-a transportat, se va distruge deoarece nu mai are nici un sens să existe. Astfel, Omenirea îndeplininduşi rostul, va intra pe un drum evolutiv regresiv, un drum care în final va duce la dispartiţia sa.

În sală, se auziră voci punând sute de întrebări. Oamenii erau şocaţi. O voce se auzi puternic şi clar:

-  Cui îi era adresat acest mesaj?

-  Mie – răspunse vorbitorul şi încetişor, începu să dispară….

Pentru că azi e Ajunul Crăciunului, să ne luminăm sufletul cu minunatele colinde româneşti:

Bucurii, fericire, sănătate şi tot ce vă doriţi să vă aducă sărbătoarea Naşterii Domnului Nostru Isus Cristos.

SĂRBĂTORI FERICITE!

Moş Nicolae ne-a adus un Preşedinte iar Moş Crăciun un Guvern.

Asta e bine.

România poate să fie puţin mai liniştită din acest punct de vedere, iar românul poate ciocni un pahar cu vin, ştiind că ţara sa are după un timp destul de lung pe cineva care o guvernează şi poate, o va scoate din criză.

Nu va fi uşor, dar ce să-i faci? Asta e. Cu criza nu e de joacă.

Pe de altă parte, ştiu câţiva oameni care  vor trăi un Crăciun de coşmar, nişte oameni care au în gât nişte noduri cât pumnul.

Antonescu,  Geoană şi cei din imediata lor apropiere.

După ce în PSD, se simţea imediat după alegerile Prezidenţiale un vând rece, tăios şi implacabil, Ioan Rus (omul care a avut un rol determinant în numirea lui Goană, preşedinte în partid, Miron  Mitrea şi încă vreo câţiva deja sunt de părere că după un eşec în alegeri cel care a pierdut şi mai ales a tras după sine, în mlaştina ridicolului partidul, trebuie să îşi depună mandatul.

Pe de altă parte, una din vocile cu cea mai mare greutate în PNL, şi-a manifesta public dorinţa de a prelua conducerea PNL.

Cred că atunci când am spus că cele două partide vor avea o nouă conducere până la Paşti, am greşit.

O vor avea mai repede.

Poate Antonescu& Geoană au înţeles lecţia pe care viaţa v-a oferit-o prin felul în care au părăsit puterea în partid, Năstase şi Tăriceanu şi cum o vor  părăsi şi ei în curând:

Cu demagogia poţi da impresia că eşti puternic, poţi părea, la un moment dat, un viitor câştigător, poţi câştiga bătălii, dar războiul e pierdut din start.

Minciuna. Urât cuvânt.

Acum 20 de ani, Ion Iliescu apunea că Frontul Salvării Naţionale nu se va transforma în partid politic. Nu s-a transformat, a devenit, după declaraţia celui care a fost Preşedinte al României de 2,5 ori.

Sărind în timp, îl putem vedea pe urmaşul lui Iliescu, Mircea Geoană, într-un „meci” cu Crin Antonescu. Ae făceau mincinos unul pe altul în cal mai explicit mod.

Asta, după ce Antonescu  nu a contenit în toată campania să spună că nu va face niciodată alianţă cu Geoană.

La mai puţin de 48 de ore cei doi  păreau a se iubi la infinit şi fără restricţii.

S-a spus apoi că singurul om care mai poate scoate din rahat Românica e Klaus Johannis. Om absolut de neînlocuit. Da, de neînlocuit până Crinuţ, modest di fire, a hotărât că fără „foncţie”, nu se poate. Deci, musai să fie el premier.

Geoană imediat a pus botul ca râmătorul la lături. Da, cel mai bun premier e Antonescu.

În consecinţă, neapărat preşedintele Băsescu trebuie să se conformeze. Ei ziceau că au un acord care consfinţea o mare şi indestructibilă majoritate. Atât de indestructibilă încât secretarele încă suflau de ameţeau  să usuce cerneala pe acordul (sau pactul) respectiv, că trimişii celor două partide negociau o elentuală intrare separată la guvernare, deci îşi băgau piciorul în propriile semnături. Se pare că unghiuţa nu le-a fost destul de gălăgioasă, pentru că s-au trezit pe tuşă.

De fapt, de ce nu au fost primite ofertele lor? Simplu. Pentru că sunt mincinoşi.

În trecutul nu prea îndepărtat, ambele partide (PSD şi PNL), şi-au dat măsura valorii din postura de păartid aflat la guvernare. Nici nu se termină bine ecoul promisiunilor pe care le-au făcut că deja se duceau, complotau cu Opoziţia şi înjurau guvernul din care făceau parte.

Azi s-a votat noul Guvern. Presa mogulă îl numeşte Boc 4. Adică ar fi al patrulea guvern Boc, i-asuzi. Deci al patrulea mandat Boc aprobat de Parlament? Ciudat. Nu-mi amintesc.

Vedem cum la acele televiziuni se strofoacă nişte politicieni ca să spună că X ministru nu e bun pentru că… şi pentru că… şi pentru că….

Păi dragilor, cine mama dracului i-a votat?  Şi încă, nici mai mult nici mai puţin cu bilele ţinute la vedere ca nu cumva şeful pe linie de partid să nu vadă că ei susţin, trup şi suflet, politica partidului?

Nu mai are rost să continui, totul cred că de fapt se putea rezuma la câteva cuvinte:

-         A face politică în România, este sinonim cu a minţi .

-         Pentru a avea şanse să ocupi un loc clasa politică românească, trebuie să fii tupeist, mincinos şi  neapărat să simţi o uriaşă plăcere de a linde unde ai scuipat.

-         Acordurile pe care le semnază între ei politicienii au exact valoarea pe care o are hârtia pe care sunt scrise.

Cât va mai ţine acestă situaţie? Cred că destul de mult, pentru că singurii care pot să schimbe această situaţie sunt alegătorii.

Or, atâta vreme cât alegătorul român umblă cu eticheta „de vânzare” legată de gât, iar în campanie electorală salivează imediat ce aude de mici şi bere, nu îl va interesa dacă votează un micinos, un hoţ, un analfabet…

Stau şi mă gâdesc îngrozit la glonţul care a trecut zbârnâind pe lângă urechile României.

Ce naiba se întâmpla cu ţara asta dacă ieşea preşedinte Geoană ori Antonescu, reprezentanţii expliciţi ai minciunii politice… Deocamdată ne-a ferit Dumnezeu.

Deh, cum e turcu-i şi pistolu’; cum e alegătoru’, aşa-i politicianu’.

Dar, poate nici nu mai contează.

Moş Nicolae ne-a adus un Preşedinte, care ne-a promis că până la Crăciun vom avea un Guvern.

Îl avem avem şi e validat.

Poate, totuşi, e un semn. De vreme ce avem un preşedinte care, împotriva  valului de minciună şi inconsecvenţă care pare a îneca România, reuşeşte să numească un premier, iar acesta să alcătuiască un guvern care primeşte votul de investitură, poate încă mai avem o şansă…

Să ne fie de bine….

Acum 20 de ani s-a prăbuşit o lume.

În unele locuri a început o tranziţie elegantă. La noi au murit oameni.

Atunci, Ceauşescu a fugit cu un elicopter şi a fost asasinat la Târgovişte într-o unitate a armatei, în urma unei caricaturi de proces.

De murit trebuia să moară, dar nu aşa.

Indiferent cine ar fi un om şi ce a făcut, are dreptul la apărare.  Avocatul său a făcut exact ca în anii 50, de la bun început a fost doar încă un membru al acuzării.

„A murit? Să fie sănătos…” – ar spune un amic. Da, să fie.

Acum după 20 de ani, am avut ocazia să îmi amintesc că un  regizor-parlamentar, Sergiu Nicolaescu a condus o comisie care trebuia să cerceteze apoi să ne povestească ce s-a întâmplat în acele zile ale Apocalipsei Comunismului esteuropean.

A cerceta timp de şapte ani, dacă nu mă înşel, a mâncat fonduri grămadă şi a reuşit să scrie o carte.

Ieri a participat cu nişte revoluţionari la o emisiune tv.

Ma uimit nota de avocat al lui Iliescu pe care a adoptat-o. Când nu răspundea: „Citeşte în carte răspunsul la întrebarea asta …”, adică : „fă mata bine şi cumpără cartea şi vei afla” (publicitate mascată, adică la o carte pe care, având în vedere faptul că autorul e unul din oamenii care au fost, din start, lângă Iliescu, nu o cumpără nimeni deoarece se cam ştie că sensul ei  de doar cal acela de a spăla imaginea de dalmaţian a Bunicuţei pesediste), ne uimea cu  tot felul de prostii pe care Iliescu le-a tot spus de două decenii încoace.

S-a vorbit de agenţi ai serviciilor secrete ungureşti şi rusesc, de terorişti arabi antrnaţi în România, de două avioane Boing care au aterriat unul la Bucureşti, altul la Timişoara şi au decolat enigmatic după doar o jumătate de oră,  de un câine care a mirosit o bucată din creierul  Elenei Ceauşescu, dar nu a mâncat şi multe altele.

Având în vedere că atâţia ani s-a ocupat de Înghesuiala din Decembrie, domnului Nicolaescu i s-au pus multe întrebări.

Intre altele şi într-o ordine oarecare:

-         De ce Iliescu se dă revoluţionar, mai precis, emanat al revoluţiei, deoarece iliescu a apărut în peisaj doar după ce era clar că regimul Ceauşescu,  căzuse?

-         Cine sunt acei „terorişti” de care se tot face vorbire?

-         De unde veneau şi ce transportau acele avioane Boing?

-         Care este adevărata contribuţie a Moscovei în gestionarea într-un anumit fel a aparentului vid de putere temporar.

-         Cine a tras după 22Decembrie? Cine a dat ordin să se tragă în cei câteva sute de oameni care au murit  împuşcaţi în stradă după această dată? De ce?

-         S-a tot vorbit de acel CFSN. Se spunea că acei oameni au hotărât ca Iliescu să devină seful cel mare. În numele cui au acţionat acei oameni? Cine  şi pe ce criterii i-a numit în comisia sau comitetul respectiv pe oamenii aceia?

-         Cine şi de ce a hotărât să se desfăşoare la modul cel mai ruşinos cu putină acea mascaradă de proces unde au fost împuşcaţi soţii Ceauşescu?

-         De ce ici un glonţ nu a lofit pe cineva din celebrul balcon al CC de vreme ce în piaţă se trăgea în draci?

Şi multe, multe alte întrebări. La toate, Nicolaescu ridica din umeri.

Mă întreb atunci; pentru ce a fost necesară acea comisie? Doar să îi creeze lui Iliescu o imagine bună? A fost de fapt doar o amplă documentare pentru un film şi o carte care ar urma să-i aducă în conturi nişte bănişori lui Sergiu Nicolaescu?

Dacă cineva din apropierea domnului Sergiu Nicolaescu, aş ruga să-i transmintă acest mesaj:

“Să-ţi fie ruşine, domnule Sergiu Nicolaescu”

¤¤¤

Sergiu Nicolaescu – aparatorul criminalilor din decembrie 1989

1. Generalul Iulian Vlad – mai presus de lege ?

Comisia pentru adevar si dreptate a asociatiei “17 Decembrie” a atras mai demult atentia asupra scenariului prin care se urmareste salvarea persoanelor implicate in reprimarea revolutiei (vezi “Intetirea propagandei pentru o amnistie” in “Renasterea Banateana” din 28 iunie 1991). Propunerea recenta a domnului Sergiu Nicolaescu de gratiere a generalului Iulian Vlad confirma justetea punctului nostru de vedere.

In legatura cu cazul Iulian Vlad credem folositor sa reamintim citeva lucruri :

Dupa ce, ca urmare a mitingului din 12 ianuarie 1990, problema “teroristilor” ameninta sa ajunga in centrul atentiei opiniei publice, Silviu Brucan a explicat, in “Adevarul” din 16 ianuarie 1990, ca seful asa-zisilor teroristi a fost Iulian Vlad. Poporului i s-a servit o explicatie, oarecum plauzibila. La acea vreme, doar o minoritate a populatiei punea la indoiala cinstea domnului Silviu Brucan.

Procesul lui Iulian Vlad n-a adus la iveala argumente in sprijinul acuzatiilor domnului Brucan, insa a dovedit vinovatia fostului sef al Securitatii in arestarea abuziva a lui Dumitru Mazilu.

In conditiile in care presedintele Iliescu era acuzat de o parte a populatiei de ocrotirea fostilor securisti, cea mai buna metoda de dezvinovatire era, evident, invinuirea vehementa a aceluiasi Ion Iliescu pentru prigonirea unor fosti securisti. Este ceea ce va face “Expres Magazin” nr. 8/1991 (redactor sef: Ion Cristoiu), titrind mare, pe prima pagina :”Iulian Vlad sau inchis pentru a nu vorbi”. Revista “Cuvintul” nr. 21/1993 (director : Radu G. Teposu) va merge mai departe, insinuind ca bestia de Iliescu vrea sa ni-l omoare pe Iulian Vlad prin “iradiere radioactiva”.

Sintem convinsi ca fostul sef al Securitatii ceausiste nu va face nici un fel de dezvaluiri suparatoare pentru actualii guvernanti, speculatiile pe aceasta tema fiind de natura pur propagandistica.

Acum, domnul senator PDSR Sergiu Nicolaescu propune amnistierea lui Iulian Vlad, fiindca, “dupa parerea unora”, Dumitru Mazilu ar fi agent dublu (“Adevarul” din 8 octombrie 1993). Sintem obisnuiti cu naravul domnului Sergiu Nicolaescu, de a folosi drept argument zdrobitor in dezbaterile legate de istoria revolutiei “parerea unora”. Dorim sa adaugam ca, “dupa parerea unora”, Sergiu Nicolaescu a primit un milion de dolari pentru a cere gratierea lui Iulian Vlad. Tot “dupa parerea unora”, Sergiu Nicolaescu este unul din principalii raspunzatori de diversiunea cu “teroristii” de dupa 22 decembrie, motiv pentru care, “dupa parerea unora”, locul domnului Nicolaescu ar trebui sa fie in puscarie, nu in Senatul Romaniei.

Asociatia “17 Decembrie” a incercat zadarnic sa-i determine pe domnii deputati Vasile Popovici si Petre Dugulescu sa faca interpelari in Parlament in legatura cu valul de eliberari ale fostilor demnitari implicati in reprimarea revolutiei (Ion Coman, Nicu Ceausescu s.a.)(1). Nu razbunarea, ci ideea statului de drept este cea care calauzeste actiunile asociatiei “17 Decembrie”. Daca pentru crimele din decembrie 1989 nu exista pedeapsa, sa nu ne inchipuim ca va exista pedeapsa pentru actualii demnitari care, eventual, se vor face vinovati de vreun flecustet de luare de mita, abuz de putere sau deturnare de fonduri. “Nimeni nu este mai presus de lege”, spune Constitutia Romaniei. Vrem sa credem ca aceasta e valabil si pentru persoanele care au ocupat sau ocupa functii de conducere in stat.

(“Nu” din 1 noiembrie 1993)

Note: 1. Pe vremea aceea, domnii politicieni conventio-democrati erau preocupati de formarea unui guvern de uniune nationala, impreuna cu “aripa reformista” din P.D.S.R. Nu trecea saptamina sa nu auzim vreun superinteligent om politic anticomunist vorbind de “iminenta cadere a guvernului Vacaroiu“. E firesc deci ca problemele legate de decembrie 1989 nu prezentau interes pentru alesii poporului.

2. Scurt timp dupa aparitia acestui articol, generalul Vlad a fost eliberat din inchisoare.

Reactia revistei “Cuvintul” : “Un inginer cu privirea inteligenta, dar cu limba impleticita in cilti, care pretinde ca a adus democratia la Timisoara uitindu-se prin cosoroaba cum erau macelariti demonstrantii, face in continuare pe justitiarul si bombardeaza revistele cu tot soiul de proteste incoerente. Obsesiile domnului Marius Mioc sint transparente ca gelatina: se vede prin ele soriciul ideii”. (Cezar Andreescu, la rubrica “Povestea Vorbei”, in “Cuvintul” din 9 noiembrie 1993)

2. Raportul lui Sergiu Nicolaescu – o minciuna!

Dupa publicarea (in ziarul “Adevarul” din 25.05.1992) sectiunii a 3-a a raportului Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, Asociatia “17 Decembrie” se simte obligata sa faca urmatoarele precizari:

1. Pina in prezent, Comisia sus-numita nu a luat legatura cu Asociatia “17 Decembrie”, din motive care ne scapa.

2. Sintem uimiti ca, in aprecierea evenimentelor din Timisoara, este considerata demna de incredere marturia puscariasului Paul Niculescu Mizil, persoana care nici n-a fost in Timisoara in perioada revolutiei. Aprecierea acestuia conform careia pagubele din timpul revoltei timisorene ar fi fost de 5 miliarde lei reprezinta o minciuna (1). Daca aceasta apreciere ar fi adevarata, ar insemna ca, in medie, fiecare timisorean ar fi furat sau distrus bunuri in valoare de 15000 lei neliberalizati (cind leafa medie era de 3000 lei). Nu credem ca poate exista vreo persoana, in deplinatatea facultatilor mintale, care sa creada sincer asa ceva.

Dupa aprecierea noastra, valoarea reala a pagubelor inregistrate in primele zile ale revoltei timisorene este de citeva sute, poate de o mie de ori mai mica decit cea afirmata de Paul Niculescu Mizil.

3. Consideram ca importanta exagerata data pagubelor materiale produse in decembrie 1989 are drept scop contestarea legitimitatii revolutiei.

4. In raportul Comisiei Senatoriale se afirma ca: “Gen-lt. Ilie Ceausescu a informat conducerea M.Ap.N. asupra situatiei din Timisoara, comunicind totodata ca intre persoanele arestate de catre organele de ordine ale municipiului, peste 100 erau cetateni veniti din orasul Tg. Mures”.

Amintim Comisiei Senatoriale ca membrii familiei Ceausescu, din cind in cind, mai si minteau. Lista completa a persoanelor arestate atunci exista la Procuratura, deci Comisia Senatoriala o putea lesne verifica.

Din cei 843 (2) de arestati, numai unul (Cosma Samuel) e din Tg. Mures si inca unul (Toti Sandor – com. Voivodeni) din judetul Mures. In rest arestatii erau: 706 din Timisoara si inca 68 din judetul Timis, 9 din jud. Suceava, 8 din jud. Bihor, 8 din jud. Hunedoara, 6 din jud. Caras-Severin, 5 din jud. Arad etc. Toti arestatii erau cetateni romani.

(“Renasterea Banateana” din 2 iunie 1992).

Note: 1. O ancheta ziaristica pe aceasta tema a stabilit ca pagubele produse in revolutia din Timisoara au fost de 59518558 lei (Grid Modorcea – “Revolutia romana a avut nevoie de un detonator”, in “Expres Magazin” nr. 26/3 iulie 1991).

2. 843 de arestati erau la penitenciar in 19 decembrie. Aici nu sint inclusi minorii, carora li s-a dat drumul mai repede, si arestatii care au fost tinuti la Militie, fara sa mai treaca prin penitenciar. Daca ii socotim si pe acestia, numarul arestatilor ajunge la 978.

3. Ziarul “Adevarul”, care a scos editie speciala cu raportul lui Sergiu Nicolaescu, a refuzat sa publice dezmintirea ceruta de asociatia “17 Decembrie”.

4. Aceste critici la adresa raportului lui Sergiu Nicolaescu au fost repetate in “Nu” nr. 78/10 iunie 1992, “Expres” din 7 iulie 1992, la radio Timisoara, la conferinta de presa a asociatiei “17 Decembrie” din 17 decembrie 1992 – relatata in “Romania Libera” din 19 decembrie 1992.

5. Am luat legatura cu senatorul Mihai Ruva (P.N.L.), cerindu-i sa prezinte in Senat obiectiile pe care asociatia “17 Decembrie” le are fata de raportul Nicolaescu. Domnul Ruva a fagaduit ca va face acest lucru, dar numai cind discutarea raportului “decembrie 1989″ va fi inclusa pe ordinea de zi a Senatului. I-am replicat ca acest lucru s-ar putea sa nu se intimple niciodata. Domnul senator a spus ca in acest caz nu are ce face. I-am amintit domnului Ruva ca deseori in Senat s-au facut interventii legate de probleme care nu erau inscrise pe ordinea de zi (de pilda: criticarea unor articole aparute in revista “Catavencu”), insa fara a izbuti sa fiu convingator. Staruinta mea a sfirsit prin a-l enerva pe domnul senator. Nu stiu daca atitudinea domnului Ruva a fost influentata de faptul ca, la vremea respectiva, Sergiu Nicolaescu abandonase F.S.N.-ul si se inscrisese in grupul parlamentar P.N.L. Sigur este ca pina la alegerile din septembrie 1992 problema comisiei “decembrie 1989″ nu a ajuns pe ordinea de zi a Senatului.

3. Intrebari pentru Sergiu Nicolaescu

In 12 februarie 1993, postul de radio “Romania Cultural” a transmis o emisiune legata de “misterele” revolutiei al carei invitat a fost Sergiu Nicolaescu. Pentru ca in timpul emisiunii nu am izbutit sa obtinem legatura telefonica, dorim sa-i punem d-lui Nicolaescu, prin intermediul presei, urmatoarele intrebari:

1. De ce vorbeste de evenimentele din Timisoara fara sa fi luat legatura cu nici unul din ranitii revolutiei timisorene?

2. In sectiunea a 3-a a raportului comisiei senatoriale conduse de Sergiu Nicolaescu (“Adevarul” 25 mai 1992) se afirma: “intre persoanele retinute de organele de ordine ale municipiului (Timisoara – n.n.) peste 100 erau cetateni veniti din orasul Tg. Mures”.

Lista completa a arestatilor din perioada revolutiei exista la Procuratura Militara, deci Comisia Senatoriala o putea verifica. Numai un arestat, Cosma Samuel, este din Tg. Mures.

Intrebare: Ce dorea domnul Nicolaescu sa sugereze prin minciuna cu cei 100 de arestati din Tirgu-Mures ?

3. In aceeasi sectiune a raportului nicolaescian se afirma ca pagubele materiale inregistrate la Timisoara au fost de “peste 5 miliarde lei”. Cum a fost calculata aceasta suma ? Asociatia “17 Decembrie” considera ca este o exagerare atit de nerusinata incit il banuim pe dl. Nicolaescu fie de rea-credinta, fie de lipsa de discernamint.

4. Este stabilit ca generalul Milea a dat ordine de reprimare a revolutiei. Pentru faptele lui, dupa izbinda revolutiei ar fi fost pasibil de pedeapsa capitala. Comisia parlamentara pentru aplicarea legii 42 a respins acordarea titlului de erou lui Milea. Atunci de ce in sectiunea intii a raportului lui Sergiu Nicolaescu (“Strict Secret” nr.99 din 17 martie 1992) generalul Milea e prezentat ca erou ?

5. Tot in sectiunea intii a raportului citim: “In noaptea de 21/22.12.1989, din datele detinute de Procuratura Militara a rezultat ca au decedat (la Bucuresti -n.n.) 43 de persoane – 27 de civili si 16 militari”.

Lista militarilor morti in Bucuresti in timpul revolutiei, publicata in “Armata Romaniei” la 3 ani de la revolutie nu cuprinde nici o persoana moarta in Piata Universitatii in noaptea de 21/22.12.1989.

Intrebare: Isi mentine Sergiu Nicolaescu afirmatia ca au existat 16 militari morti in noaptea de 21/22 decembrie ‘89 la Bucuresti ? Daca da, il rugam sa prezinte lista cu numele si adresa acestor militari. Daca nu, sa explice scopul dezinformarii intreprinse.

6. In cadrul emisiunii radiofonice, dl. Nicolaescu numea teroristii “diversionisti”. Oare ceea ce a facut domnia sa in 22 decembrie 1989, cind a alungat unii revolutionari din cladirea CC sub pretextul ca aceasta ar fi fost minata (vezi revista clujeana “Nu” nr.76/1992) nu se numeste diversiune ?

7. Dl. Nicolaescu a mai afirmat ca Ceausescu dispunea de rapoarte despre actiuni destabilizatoare organizate din exterior. Ceausescu dispunea, de pilda, si de rapoarte privind productii de griu de 8000 kg/ha. Inseamna ca aceasta era realitatea ?

(“Ora” 25 februarie 1993)

4. Primim din partea domnului senator Sergiu Nicolaescu

Stimate domn,

Va adresez rugamintea de a dispune publicarea raspunsului meu catre asociatia “17 Decembrie”, ca urmare a intrebarilor ce mi s-au pus prin intermediul ziarului dv. Inainte de aceasta atentionam pe cititori ca, ceea ce s-a dat publicitatii prin presa scrisa, este un material intermediar care ofera tuturor celor interesati o baza de discutii, fiind susceptibil la completari si imbunatatiri.

Activitatea de documentare se desfasoara pe sectiuni corespunzatoare unor zone geografice si va cuprinde, la timpul potrivit toate organele, organizatiile si fortele ce ne pot ajuta in elucidarea faptelor petrecute in decembrie 1989. Nu avem pretentia detinerii adevarului absolut, materialul nostru fiind deschis si, repet, perfectibil.

Si acum raspunsurile:

1. Asociatiile revolutionare din Timisoara, si nu numai ele, vor fi audiate de grupa de lucru a Comisiei Senatoriale, cu ocazia investigatiilor ce vor fi efectuate in teren, probabil in perioada 1.06-10.07.1993, conform proiectului planului de lucru (1). Pina atunci, adresam tuturor rugamintea de a culege cit mai multe date si fapte probatorii, care sa poata fi luate in consideratie si incluse in analize.

2. In legatura cu informatia potrivit careia, din participantii la actiunile din Timisoara, retinuti de organele de ordine, 100 proveneau din judetul Tirgu Mures, citez ceea ce noi am scris: “Gral lt. Ilie Ceausescu a informat conducerea M.Ap.N. asupra situatiei din Timisoara, comunicind totodata, ca intre persoanele retinute de catre organele de ordine ale municipiului erau cetateni veniti din orasul Tirgu Mures (Documentar M.Ap.N. S/2029 R/19.01.1991)”. Ca urmare, este opinia respectivei persoane si nu punctul nostru de vedere.

Aceste episoade au fost redate pentru a explica contextul intern in care se desfasurau evenimentele, potrivit opiniei unor persoane implicate in desfasurarea lor.

3. Acelasi raspuns este valabil si pentru intrebarea a 3-a, cifrele respective fiind extrase din declaratia lui Paul Niculescu Mizil.

4. Generalul Milea nu a dat un ordin de reprimare a revolutiei. Daca detineti alte informatii de ce nu ni le comunicati? Mai toate ordinele sale sint detaliate in sectiunea 1 si 3 a Raportului Senatorial.

Daca generalul Milea dadea ordin sa se traga in populatia cinstita iesita in strada datorita lipsurilor si nevoilor, s-ar fi produs un adevarat macel.

Analizind comportamentul generalului Milea, ca ministru al apararii nationale, constatam ca el a incercat sa frineze actiunile comandate de Ceausescu, ceea ce nu-l absolvea de greselile savirsite. Prin gestul sau (sinuciderea), el a dezechilibrat din temelie structura de partid si militara, fidele lui Ceausescu.

Este singura personalitate din anturajul lui Ceausescu care-l paraseste, fapt confirmat la orele 10,00 , prin afirmatia publica a acestuia de a fi tradator.

5. Din materialele avute la dispozitie, respectiv documentul statistic al S.M.C., rezulta ca in ziua de 22.12.1989 au fost internati 16 militari (Documentar M.Ap.N., Inspectoratul General Medical 454/21.08.1991). In document nu sint precizate cu exactitate ora incidentului, ci numai data de 22.12, urmind ca pe masura rezolvarii cazurilor de catre procuratura sa revenim cu precizari.

6. Dezinformare se numeste ceea ce dv. faceti, domnule Mioc, fiindca ma adresez dumneavoastra si nu asociatiei ce pretindeti ca o reprezentati.

Dupa afirmatiile dvs. toti marii comunisti aflati la C.C. in acel moment in camera in care am spus intr-adevar aceasta fraza, ar fi fost revolutionari. Revedeti caseta si nu dezinformati cititorii.

7. Informatiile detinute de Ceausescu erau foarte bine documentate, Securitatea noastra detinind date certe in aceasta problema. Daca pe fond intern se proliferau exagerari sau chiar neadevaruri, informatiile ce le primea de la Serviciul de Informatii externe si nu numai, erau intocmite direct de seful D.S.S. si care nu avea interes sa-l “supere” pe Ceausescu. Aceasta nu insemna ca problemele de importanta deosebita erau relatate intotdeauna corect.

Stimati membri ai Asociatiei “17 Decembrie” ma adresez in special dvs, d-le Mioc, va rugam sa studiati cu mai multa atentie materialele date publicitatii de catre Comisia Senatoriala “Decembrie 1989″ si fara rea vointa sau intentie de culpabilizare a unor persoane, sa va aduceti contributia la imbunatatirea continutului acestora. Nu plecati de la ideea ca numai dvs. detineti adevarul. Adevarul rezulta din analiza actiunilor desfasurate de toate fortele participante la evenimentele din acele zile fierbinti.

Scopul Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ este de a colabora cu orice institutie sau persoana care-si manifesta dorinta sincera de a contribui la aflarea adevarului.

Pentru o viitoare informare reciproca, va multumim anticipat.

Cu multumiri,

Sergiu Nicolaescu

(“Romanul” din 8-14 martie 1993)

Nota: 1. Fagaduiala nerespectata.

5. Sergiu Nicolaescu dezinformeaza

Saptaminalul “Romanul” din 8-14 martie 1993 a publicat raspunsul domnului Sergiu Nicolaescu la intrebarile Asociatiei “17 Decembrie”, acuzindu-ne totodata de dezinformare. Consideram ca se impun urmatoarele precizari:

1. Date si fapte probatorii despre revolutie au fost culese, inca din decembrie 1989, de catre istoricii de la Muzeul Banatului, Procuratura Militara, ziaristi timisoreni. In 1990 s-a infiintat si o Comisie Guvernamentala de Ancheta care a fost desfiintata, fara explicatii, in iunie 1990 (pacat ca domnul senator Nicolaescu nu a protestat in parlament la desfiintarea acelei comisii). Mentionam ca acea Comisie Guvernamentala nu era formata din regizori, scenaristi sau poeti ci din militari si procurori militari.

In aprecierea evenimentelor de la Timisoara credem ca ar trebui sa se porneasca de la cercetarile facute in 1990 de Comisia Guvernamentala si de la marele numar de marturii strinse in decembrie 1989 si inceputul anului 1990. Avantajele acestor marturii sint:

a. Martorii aveau memoria proaspata.

b. Erau mai putin influentati de diferite scenarii aparute in presa.

c. Actualmente exista posibilitatea inriuririi martorilor de catre diferite grupuri de interese (de pilda, persoanele vinovate de reprimarea revolutiei, pentru a scapa de raspundere, pot mitui martori).

Asociatia “17 Decembrie” va analiza daca este sau nu cazul sa colaboreze cu Comisia Senatoriala “Decembrie 1989″. Membrii nostri au depus deja marturii la Procuratura, procesul “Timisoara”, Comisia Guvernamentala din 1990. Consideram ca, inainte de orice colaborare, Comisia Senatoriala ar trebui sa dea o declaratie de respingere a teoriei legitimitatii reprimarii revolutiei.

Tinind seama de dubiile existente cu privire la capacitatea intelectuala a parlamentarilor romani (vezi rapoartele “Tirgu Mures”, “13-15 iunie 1990″, “septembrie 1991″), Asociatia “17 Decembrie” isi rezerva dreptul de a intocmi propriul raport cu privire la evenimentele din decembrie 1989.

2 si 3. a. Judetul Tirgu Mures nu exista. Exista un oras Tirgu Mures si un judet Mures.

b. In raportul domnului Nicolaescu e scris ca Ilie Ceausescu a afirmat ca peste 100 dintre arestati erau din Tirgu Mures. Cind da citatul din propriul raport (“Romanul” 8 martie) domnul Nicolaescu omite cuvintele “peste 100″. Tocmai aceste cuvinte aveau menirea de a sugera anumite scenarii. Credem ca aceasta omisiune are drept scop insinuarea faptului ca numarul de 100 de arestati tirgmureseni a fost nascocit de asociatia “17 Decembrie”. Ziarul “Adevarul” (editie speciala) din 25 mai 1992 arata clar cine dezinformeaza.

c. Felul in care este redactat raportul Comisiei Senatoriale face ca 90 % dintre cititori sa creada ca afirmatiile lui Ilie Ceausescu si Paul Niculescu Mizilexprima realitatea. Trebuia sa se specifice clar ca e vorba de minciuni. Scopul raportului trebuie sa fie lamurirea cititorilor, nu crearea de confuzie.

4. a. Vinovatia lui Vasile Milea reiese din Jurnalul actiunilor de lupta al diviziei din Timisoara, jurnal aflat in copie la Procuratura Militara Timisoara.

b. Chiar in sectiunea intii a raportului lui Sergiu Nicolaescu (“Strict Secret” din 17 martie 1992) se spune: “putem afirma ca generalul Milea este cel putin la fel de vinovat ca orice militar ce se supune neconditionat ordinelor date de comandant”. Aceasta formulare, facuta in paralel cu declararea lui Milea drept erou, are drept scop raspindirea in opinia publica a ideii de nevinovatie a celor care au reprimat revolutia, deoarece, nu-i asa, toti au executat niste ordine. Exact aceasta idee nu este acceptata de asociatia “17 Decembrie”.

c. Afirmatia ca, daca ar fi vrut, Milea ar fi putut provoca un adevarat macel, dovedeste necunoasterea situatiei reale a armatei romane. In ultimii ani ai epocii Ceausescu, indisciplina, alaturi de coruptie si de sistemul de musamalizare a neregulilor, era o caracteristica a armatei. Prin urmare, scaparea ei de sub control, in 20 decembrie la Timisoara si ulterior in alte localitati, reprezinta un fenomen firesc.

Daca noi, revolutionarii, am fi crezut in atotputernicia sistemului represiv ceausist, nu am fi iesit in strada.

d. In conformitate cu stralucita logica a domnului Nicolaescu, asteptam concluzia ca nici Ceausescu nu a ordonat sa se traga in popor, caci daca Ceausescu ar fi dat un asemenea ordin s-ar fi produs un adevarat macel.

5.a. De ce, daca documentatia existenta vorbeste de 16 militari internati, in sectiunea intii a raportului se vorbeste de 16 militari decedati ?

b. De ce, daca documentatia despre acesti militari provine de la Inspectoratul General Medical al M.Ap.N., in raport se vorbeste de Procuratura Militara ?

c. De ce, daca documentatia vorbeste de 22 decembrie, fara a se preciza ora, in raport se vorbeste de noaptea de 21/22 ?

6.a. Sintem obisnuiti cu lozincaraia anticomunista a domnului Nicolaescu. La un moment dat, domnia sa ameninta ca, daca P.S.M. nu va fi scos in afara legii, se va retrage din parlament. Apoi si-a uitat fagaduiala. Minciuna este, in viata politica romaneasca, un fenomen atit de frecvent, incit nu mai impresioneaza pe nimeni.

b. Trimiteti caseta pe adresa asociatiei “17 Decembrie”.

(text trimis, sub o forma usor scurtata, revistei “Romanul”, ca drept la replica. Nu a fost insa publicat)

6. Sergiu Nicolaescu: O noua petarda fumigena

Prin cartea “Revolutia, inceputul adevarului” (Editura Topaz 1995), Sergiu Nicolaescu ne ofera interpretarea sa asupra revolutiei romane.

Cit de sincer este acest demers? Autorul ne asigura ca nu este un “om cu ambitii de posturi politice” (pg. 32). Oare postul de senator pe care dinsul il ocupa este pur administrativ?

Varianta lui Nicolaescu ar fi, pe scurt: amestec strain in revolutie, dar cu un rol important al fortelor interne. Rolul fortelor interne (poporului roman) oricum nu poate fi contestat. Vom analiza deci doar problema amestecului strain.

Argumentul principal al autorului este cuvintul evident:

La pg. 23 se vorbeste despre “schimbarea celor doi dictatori -Honeker si Jivkov – inlaturati prin lovituri de stat sustinute evident de Gorbaciov“.

Din cite stiu, inlaturarea tovarasilor Honecker si Jivkov s-a facut respectindu-se legislatia (comunista) in vigoare atunci in tarile respective. Deci nu poate fi vorba de lovituri de stat.

“Apare din ce in ce mai evident ca la Malta, printre altele, se hotarise si soarta ultimului dictator comunist din Europa” (pg. 17).

Spre stiinta domnului Nicolaescu: ultima dictatura comunista din Europa a fost in Albania.

Merita facuta o observatie: daca a existat o intelegere intre marile puteri referitoare la estul Europei, ea nu a putut fi pusa la cale la Malta. In momentul intilnirii Bush-Gorbaciov de la Malta (2-3 decembrie 1989) intr-o serie de tari est-europene miscarile protestatare deja incepusera (sau erau chiar finalizate). Asadar, intilnirea de la Malta nu poate fi cauza acestor miscari, ci, poate, efectul lor. Daca admitem ca revolutia romana a fost pusa la cale la Malta, implicit admitem ca ea are o alta geneza decit evenimentele din 1989 din restul tarilor est-europene.

Spirit fin, domnului Nicolaescu nu-i poate scapa adevaratul motiv al caderii lui Ceausescu: “In acest secol au fost doua conjunctiuni Saturn – care reprezinta structurile existente, institutii publice si politice – cu Neptun, planeta idealurilor politice si a libertatii. In 1917, revolutia rusa, si in 1953 la moartea lui Stalin. Cea de-a treia era prevazuta in 1989″ (pg. 26).

Placa comemorativa de pe biserica reformata a lui Tokes fixeaza inceputul revolutiei in 15 decembrie. Majoritatea timisorenilor considera insa ca revolutia a inceput in seara de 16, cind demonstratia pro-Tokes s-a prefacut in demonstratie anti-Ceausescu si s-a extins in intreg orasul. Domnul Nicolaescu, convins pesemne ca adevarul e undeva la mijloc, ne spune ca revolutia a inceput in noaptea de 15/16 decembrie (pg. 33). Original punct de vedere!

Despre Tokes aflam: “Varianta D.S.S.-ista ca pastorul ar fi fost agent al unui serviciu secret maghiar poate fi luata in considerare, dar cu rezerve. «Dovezile» aduse de fosta securitate nu sint pe deplin satisfacatoare. S.R.I. nu a adus nici un element in plus” (pg. 34).

Exagerarea numarului mortilor revolutiei este considerata “o monstruoasa campanie de minciuni, dusa de comun acord de mas-media occidentala si de agentii de presa reformatoare din Europa de Est” (pg. 29).

Domnul Nicolaescu ar trebui sa se intrebe daca nu cumva a fost vorba de o monstruoasa campanie de minciuni, pusa la cale de cei care au preluat puterea in 22 decembrie 1989, si careia i-a cazut victima mas-media occidentala. Anuntarea oficiala a 60000 de morti, prin procesul Ceausescu, a facut credibile si celelalte relatari exagerate. Iar procesul Ceausescu nu strainii l-au organizat.

Autorul recunoaste, sfios, ca in dezinformarile din timpul revolutiei “o contributie de seama si-a adus si Televiziunea nationala prin imaginile, dar mai ales prin informatiile date pe post. O parte din acesti teroristi ai informatiei se pretind astazi revolutionari” (pg. 32).

La pg. 49 domnul Nicolaescu explica: “Ion Iliescu a fost recunoscut de cei aflati la TV ca un posibil conducator”.

Au existat printre cei aflati la TV unii care doreau ca neaparat Ion Iliescu sa fie cel care sa umple vidul de putere ramas dupa fuga lui Ceausescu (si Sergiu Nicolaescu e printre acestia). Coincidenta sau nu, anume printre acesti fani ai lui Iliescu gasim multi dintre “teroristii informatiei” despre care ne vorbeste domnul Nicolaescu, fara sa-i nominalizeze. Ii voi nominaliza eu, pe baza celor spuse de ei la TVR in 22 decembrie 1989 si consemnate in volumul “Revolutia romana in direct” (RRD) editat de TVR in 1990 (coordonator Mihai Tatulici):

Capitan de rang intii Dumitrescu (Cico): “Rog pe tovarasul Iliescu, cu care am fost coleg, sa vina la televiziune. Trebuie tovarasi sa ne organizam” (RRD, pg. 40).

Acelasi Cico Dumitrescu ordona unitatilor militare din Tirgoviste, Rimnicu Sarat, Buzau, Focsani, Galati, Braila sa se deplaseze spre Bucuresti pentru a lupta contra teroristilor (RRD, pg. 119).

Teodor Brates: “Stimati telespectatori, avem marea bucurie de a gazdui aici in studio pe Ion Iliescu. Domnul Iliescu este fiul unui revolutionar, unui patriot, el insusi patriot” (RRD, pg. 41).

Acelasi Teodor Brates va anunta ca “elementele acestea dusmanoase, securistii, au otravit apa la Sibiu, la Timisoara … apa trebuie fiarta inainte de a fi consumata” (RRD, pg. 51) sau ca “detasamente criminale se indreapta spre cladirea Radioteleviziunii” (RRD, pg. 64).

Datorita “teroristilor” de dupa 22 decembrie, in tara s-au inregistrat 942 morti si 2245 raniti, comparativ cu doar 162 morti si 1107 raniti in perioada 16-22 decembrie (pg. 213).

Despre inceputul actiunii teroriste, Sergiu Nicolaescu explica: “La orele 18,30, atitudinea anticomunista a maselor provoaca reactie in rindul fidelilor regimului comunist, care deschid focul in Piata Palatului. Este de fapt un act de diversiune, deoarece in acele momente nu au existat victime. Scopul diversiunii era imprastierea manifestantilor pentru a permite nomenclaturistilor din cladirea C.C.-ului sa-si refaca structurile si sa preia puterea. Ei urmareau formarea unui guvern condus de Ilie Verdet“ (pg. 50-51). “In acest moment exclud varianta care ar atribui deschiderea focului unor fideli ceausisti” (pg. 53).

Cu alte cuvinte, Sergiu Nicolaescu ar putea spune: Noi cei care am format FSN-ul, am dezinformat cind am ingrozit tara ca fanaticii lui Ceausescu vor sa-l readuca la putere.

Nu inteleg de ce autorul elimina posibilitatea ca lozinca “fara comunisti!”, strigata in Piata Palatului in 22 decembrie, sa se fi referit si la Ion Iliescu, nu numai la Ilie Verdet.

Mai aflam: “De la etajul 11 al televiziunii, unde se afla noua conducere a FSN, se ia legatura cu ambasada URSS si cu ambasadele altor tari, fapt pe care nu-l consider concludent, intrucit acestia, in acel moment, nu indeplineau conditiile de reprezentare legala a tarii” (pg. 51-52).

“Asupra cererii de interventie a fortelor sovietice in Romania se pot face multe speculatii. Au fost unii, chiar si militari, care au sustinut aceasta pozitie” (pg. 54). Pacat ca domnul Nicolaescu se fereste sa-i nominalizeze. Opinia publica ar fi avut dreptul sa-i cunoasca, mai ales daca acestia ocupa functii importante, politice sau militare.

“O interventie a Tratatului de la Varsovia era pregatita si putea oricind sa intre in actiune” (pg. 54). Asa sa fie oare?

In 4 decembrie ‘89 la Moscova a avut loc consfatuirea tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia. La intrunire, Bulgaria, RDG, Polonia, Ungaria si URSS adopta o declaratie in care afirma: “introducerea trupelor statelor lor in R.S. Cehoslovaca, intreprinsa in 1968, a constituit un amestec in treburile interne ale Cehoslovaciei suverane si trebuie sa fie condamnata (…) Istoria a confirmat cit de important este, chiar si in cea mai complexa situatie internationala (…) sa fie respectate cu strictete principiile independentei si suveranitatii in relatiile dintre state” (“Scinteia” din 5 decembrie 1989).

Declaratia respectiva arata abandonarea de catre Tratatul de la Varsovia a ideii interventiei militare in alte state. O asemenea actiune ar fi fost de altfel contrara intregii politici gorbacioviste.

Faptul ca la Chisinau, in acea perioada, tineri romani cereau arme pentru a lupta in sprijinul Revolutiei Romane nu cred sa fie relevant. Esenta nationalista a manifestarilor de la Chisinau nu putea fi pe placul Moscovei.

O afirmatie surprinzatoare gasim la pg. 128, unde actiunea terorista de dupa 22 este corelata de incercarea de a provoca un miting anticeausist la Iasi, in 14 decembrie. Cei mai indreptatiti sa comenteze aceasta presupunere sint membrii asociatiei “14 Decembrie 1989″ din Iasi (lideri: Stefan Prutianu si Cassian Spiridon).

Domnul Nicolaescu ne ofera si o lista cu ipotezele care circula despre revolutie. Printre ele: “Varianta a 5-a, aparuta mai de curind (nov.-dec. ‘94) sustine inexistenta teroristilor. Aceasta versiune are un caracter pur politic, incercind sa-l implice pe Ion Iliescu in vinovatia deschiderii focului dupa 22 decembrie” (pg. 222).

Il informam pe domnul Nicolaescu ca “varianta a 5-a” este totusi mai veche, fiind cunoscuta inca de la mitingul din Piata Universitatii din 1990.

“Din 22.12.1989, pina in 26.12.1989, o parte din actiunile teroriste organizate si mai ales stergerea oricaror urme au fost conduse de un stat major intern, din care avem convingerea ca faceau parte si unele personalitati din viata sociala si politica actuala a tarii (…) Este un capitol care, cercetat cu profesionalism de Procuratura, Politie si S.R.I., poate da justitiei elemente pentru a stabili vinovatii” ne spune domnul Nicolaescu (pg. 231). Insa tot domnia sa a cerut, cu prilejul audierii presedintelui Iliescu la Comisia Senatoriala, decretarea unei amnistii pentru vinovatii din decembrie ‘89, fiindca “numai asa vom putea afla adevarul”. Or, amnistie inseamna suspendarea si a ultimelor cercetari pe care Procuratura le mai face. De aceea fie-ne ingaduit sa punem la indoiala dorinta de adevar a domnului Nicolaescu.

O concluzie se desprinde dupa citirea acestei carti: Pacat, pacat, de banii aruncati (8900 lei).

Domnul Traian Băsescu a depus, luni, jurământul în faţa Parlamentului, pentru al doilea mandat de Preşedinte al României. Depunerea jurămâmtului a fost precedată de anunţul preşedintelui Curţii Constituţionale, Ioan Vida. Acesta a menţionat că instanţa constituţională a valitat, cu unanimitate de voturi, alegerea d-lui Traian Băsescu în funcţia de Preşedinte al României.

Jurământul Preşedintelui:

“Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituala si materiala a poporului roman, sa respect Constitutia si legile tarii, sa apar democratia, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor, suveranitatea, independenta, unitatea si integritatea teritoriala a Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!”

Să fie cu noroc…

Noi …

Dacă ne gândim la oameni, tare ne place să punem etichete.

Ăia sunt aşa, ăilalti sunt altfel, inevitabil, chiar dacă ne e jenă să recunoaştem, toţi au anumite caracteristice care îi situează cumva „sub” noi într-un fel de top neoficial.

Când ne gândim la noi, ca naţie, tare ne place să spunem că suntem cei mai: deştepţi, talentaţi, loiali, omenoşi, frumoşi, înţelegători, toleranţi, altruişti, credincioşi, cu mult bun simţ, cu respect faţă de valori etc. De asemenea ne place să spunem că nu suntem: rasişti, xenofobi, antisemiţi, misogini, trădători, nesimţiţi, egoişti ş.a.m.d.

Un lucru însă e clar, suntem oameni cu bunele şi cu rele noastre. Unii suntem sau nu suntem într-un anumit fel.

Însă, există un lucru care nu suntem cu siguranţă, nu suntem nişte oameni vare să accepte prea uşor că dacă cineva ne critică, s-ar putea să aibă uneori şi dreptate. Cel mult, putem accepta că dacă s-a întâmplat ceva ce nu e tocmai OK, este vina unora care nu sunt reprezentativi.

Ne mirăm dacă de exemplu cineva găseşte un portofel cu bani îl duce la poliţie, îl predă, apoi pleacă să îşi vadă de treabă fără a aştepta vreo răsplată. Sau, dacă cineva face un gest umanitar, îl privim şi în loc să îl admirăm sincer, prima chestie care ne vine în cap e: „Are el un motiv ascuns…”.

Dacă un om reuşeşte o performanţă într-un domeniu sau altul, imediat ne uităm că la mână poartă un ceas care ne pare prea scump, sau că e urât, ori că în viaţa privată omul are un comportament nu tocmai decent. Orice, important e să găsim ceva, nişte pete care să-i mai intumece puţin momentul de glorie.

Nu e OK abslut deloc.

Am văzut o femeie lovită de o maşină pe o trecere de pietoni în dreptul unui spital. Doar după o jumătate de oră o cineva a venit să vadă ce e cu femeia şi asta doar pentru că s-a nimerit să fie pe acolo un reporter care a tot insistat.

An văzut că din cauza înzăpezirii, nişte oameni şi-au lăsat maşinile şi au mers undeva ca să îşi petreacă noaptea. Când s-au întors maşinile erau sparte.

Am văzut oameni care pentru că nu au dat „dreptul” doctorului potrivit, au fost plimbaţi prin spiale până au murit.

Am văzut menele cântate pe sceana prestigioasă a Ateneului Român.

An văzut pelerinaje pe la moaştele diferiţilor sfinţi,  unde oamenii din cauza aşteptării îndelungate deveneau nervoşi, se călcau în picioare, se înjurau, se grăbeau, apoi când reveneau acasă spuneau cu mândrie: „Am fost în pelerinaj, a fost extraordinar” şi parcă simteau nimbul inmugurindu-le în jurul mătreţii.

Aceiaşi sau alţii, în postul Crăciunului fiind, se inghesuiau apoi, patriotic, la oalele cu cârnaţi şi fasole oferite cu dărnicia de primarii care speră că data viitoare vor fi iar votaţi ca şef al caşcavalului local.

Am văzut de asemenea magistraţi enervaţi că nu li se dau nişte sporuri băneşti, simplul motiv că au o diplomă şi un post şi aşa mai bine plătit decât altele, nici nu contează că prin sertarele lor zac dosare nerezolvate destul de mult timp pentru a se prescrie.

Am văzut doctori, profesori, funcţionari publici cerând bani, chiar dacă prin spitate mor oameni de boli care s-ar trata poate de la sine dacă ar sta acasă doar pentru că au fost lăsaţi zile întregi pe holuri în aşteptarea unui medic ce avea altă treabă, ori, elevi care se bat prin şcoli sau termină un liceu şi habar n-au să citească un text fără să se potihnească, ori că la plata unor taxe şi impozit, ori pentru obţinerea unei autorizaţii aştepţi de te plictiseşti.

Am văzut multe. Din păcate ne-am obişnuit atât de mult cu anormalul încât atunci când cineva face un gest uman fără a aştepta ceva în schimb, sau dacă cuneva îşi face datoria la locul de muncă fără a aştepta şpagă, ni se pare halucinat.

Cred că este normal ca străinilor care trec pe la noi să li se pară că sunt într-o ţară tare ciudată. O ţară unde există reguli şi legi de tot felul, legi mai bine sau mai rău făcute, dar care se aplică doar uneori, când ne convine.

Ne place să ne enervăm când aflăm că cineştie ce bogătaş are restanţe la plata impozitului, uitând că noi înşine avem datorii la întreţinere, ori că ultima dată când am mers cu autobuzul am stat cu biletul în mână lângă compostor pentru cazul când ar fi control, ori că ne-am urcat în tren fără bilet sau abonament iar dacă naşul ni le cere încercăm să „îi dam ceva” ca să treacă de noi fără a ne amenda.

Poate n-ar fi rău ca înainte de a ne lăuda cât de buni suntem noi prin comparaţie cu alţii, să facem lucrurile mărunte, necesare pentru ca societatea în care trăim să devină una normală, să votăm politicienii după aşa cum trebuie şi nu după cum de dau un kil de făină ori de ulei, sau pentru că ne plce cum spune una sau alta.

Să ne uităm cam ce a făcut omul acela care ne cere votul, cu cine a în gaşcă şi mai puţin la ce ne promite.

Poate ar trebui ca schimbarea pe care o dorim în societatea în care trăim să o începem noi înşine, cu gesturile mărunte, normale, apoi să încercăm să corectăm şi comportamenul altora.

Dacă cineva care, prin natura serviciului său trebuie să ne rezolve o problemă, să zicem una mică de tot, cum ar fi o adeverinţă, în cazul în care vedem că ne amână, să depunem o plângere scrisă pentru că ni se încalcă un drept, în loc să îi dăm ceva ca „atenţie” şi problema noastră să fie rapid rezolvată. Data viitoare vom avea o problemă mai mare, iar şpaga va trebui să fie mai consistentă.

Dacă ni se rezolvă ceva şi suntem foarte fericiţi şi vrem să îi mulţumim într-un fel cuiva, putem spune simplu „mulţumesc”. Sau, dacă unii consideră că acest „mulţumesc” trebuie însoţit şi de ceva … palpabil, se poate oferi un buchet de flori sau altceva de genul acesta.

COMPONENTA UDMR

Se spune cu îndreptăţire că udemeriştii sunt parteneri loiali la guvernare ,mai mult,că  dispun de oameni politici competenţi.Fără a nega acest lucru ,deranjează enorm obsesiile autonomiste şi discursurile cu tentă irredentist-revizionistă a liderilor uniunii.

CIOCIOLINA politichiei dâmboviţene
Fara alt comentariu,declaratiile politice ale lui Marko Bela asa cum au fost ele citate de presa…

24 noiembrie 2009

“Deocamdată, ceea cev-am spus că se conturează este o colaborare mai strânsă cu PNL şi vă potrepeta că pentru noi este foarte importantă propunerea lui Klaus Johannis în funcţia de premier. În mod firesc am susţinut de la început această propunere şi, în continuare, dacă va exista o majoritate de susţinere a lui Johannis,
vrem să facem parte din acestă majoritate. Nu putem face o distincţie foarte
mare între cele două deziderate, şi anume alegerea preşedintelui şi, în acelaşi
timp, după alegeri, formarea unei majorităţi guvernamentale”, a spus
Marko.

3 decembrie 2009

„UDMR a făcut o analiză foarte serioasă a tuturor şanselor şi posibilităţilor şi am ajuns la concluzia că vom semna o colaborare cu PNL, cu care avem o experienţă îndelungată de conlucrare, atât în Guvern cât şi în opoziţie. Dorim continuarea reformelor, a descentralizării şi o susţinere comună a unui candidat pentru funcţia de prim- ministru- domnul Klaus Johannis, deoarece vom contribui la formarea unui nou guvern şi la constituirea unei majorităţi parlamentare. Această înţelegere
include susţinerea lui Klau Johannis, ceea ce e foarte important, deoarece
numirea acestuia ar putea însemna o schimbare de mentalitate în România,
acceptând ideea unui prim- ministru de naţionalitate germană”, a declarat Marko
Bela.

Liderul UDMR a arătat că susţinerea lui Johannis promite o altă viziune în România, inclusiv în ceea ce priveşte convieţuirea minorităţilor etnice.„Din
aceste considerente am ajuns la concluzia că bom susţine pentru preşedinţia
acea persoană care acceptă propunerea Johannis prim- ministru, deoarece miza
alegerilor nu e neapărat peroana care va câştiga funcţia de preşedinte, ci aşa
cum am spus, o altă viziune, o altă contrucţie în viitorul apropiat pentru
România. De aceea, decizia UDMR este de a-l susţine pe Mircea Geoană,
candidatul PSD, deşi UDMR are un acord cu PNL nu cu PSD”, a mai spus Marko Bela.

8 decembrie 2009″Am întărit intenţia noastră de a colabora cât mai strâns cu PNL. După cum ştiţi şi în perioada campaniei noi am colaborat şi avem o experienţă îndelungată atât în Guvern, cât şi în opoziţie în ceea ce priveşte colaborarea noastră. Dorim în continuare să ne corelăm şi să ne consultăm cât mai strâns cu colegii noştri
din Partidul Naţional Liberal. În rest, UDMR va fi deschisă către orice formă
de guvernare care asigură o stabilitate guvernamentală în România, care asigură
o majoritate parlamentară transparentă privind susţinerea Guvernului respectiv
şi care asigură un program corespunzător privind combaterea crizei şi scoaterea
ţării noastre din situaţia de criză. Dacă se vor îndeplini aceste condiţii,
atunci UDMR va fi deschis către o astfel de majoritate guvernamentală şi către
o astfel de formulă de guvernare”, a expus Marko principiile negocierilor
viitoare convenite.”Nu am stabilit condiţii exclusive, cu cine, în ce condiţii, ceea
ce am spus este că încercăm – la urma urmei este vorba despre o reciprocitate -
încercăm să ne corelăm şi vrem să colaborăm cât mai strâns cu PNL. Ar fi de
dorit să mergem împreună în continuare aşa cum stabilisem către o anumită
formulă, dacă va exista în continuare o voinţă reciprocă şi dacă în continuare
se vor întruni condiţiile necesare”, a mai spus Marko.

16 decembrie 2009″Noi optăm pentru o astfel de soluţie majoritară PDL-PNL-UDMR. Putem concepe şi un guvern format de PDL-UDMR şi minorităţi, dacă colegii din PNL vor considera că nu pot participa într-o astfel de majoritate. (…) În acest moment, eu exclud o astfel de variantă (PSD-PNL-UDMR – n.r.). Luând în considerare contextul actual, eu cred că majoritatea guvernamentală va fi formată cu PDL. Întrebarea este dacă se reuşeşte acest lucru şi cu PNL sau numai cu UDMR şi minorităţile”, a spus Marko.

Fără a mai insista asupra componentei udemeriste a guvernării şi fără a-I condamna pe udemeristi pentru tenacitatea cu care îşi urmăresc obiectivele,profitînd inteligent de atomizarea extreme a clasei politice româneşti ,în opinia mea desemnarea lui Kelemen Hunor la Cultura,Culte şi Patrimoniu a fost o imensă greşeală.

VLĂDESCU –un Messia al  finanţelor – ignorant în utilizarea IP-ului

COMENTARIU : Unde sunt puştile, unde-s pistoalele , experţii în finanţe , oamenii grupării STOICA-STOLOJAN ?

LIPSESC DIN GUVERN Monica Macovei, Sever Voinescu , Stolojan , etc. ,în schimb ne consolăm cu ELENA UDREA pedepsită cu două ministere.