Viitoruri posibile

Se spune că viitorul este suma faptelor noastre.

De fiecare dată când avem de hotărât asupra unei chestiuni oricât de minore, avem în faţă mai multe viitoruri posibile; fiecare din variantele pe care le avem în faţă ducându-ne pe una din variantele de viitor care ni se oferă.

La fel şi popoarele au în faţă uneori astfel de momente.

Toate variantele posibile le sunt prezentate ca frumoase. Chiar dacă sunt diferite, toate sunt prezentate ca luminoase, pentru că sunt poleite frumos.

Adevărul totuşi uneori răzbate.

Ieri am avut ocazia să văd câteva din aceste variante de Românii viitoare.

România  lui Gigi Becali.

O Românie mafiotă, o Românie guvernată de clanuri, de familii, de indivizi, pentru care contează doar bogăţia, totul subordonându-se familiei din care provine Personajul Număru Unu. O lume unde scara de valori e profund dată peste cap şi subordonată interesului, celor din vârf, o lume unde legea are un singur rol acela de a ţine mulţimile la o distanţă respectabilă de vârful piramidei.

Am mai văzut şi România lui C.V.Tudor.

O Românie paranoică, asemănătoare Germaniei de după venirea lui Hitler la putere şi până la declanşarea celui de-al doilea război mondial. O Românie unde liderul suprem este infailibil precum Papa şi e sinonim legii,  o Românie în care eşti vinovat din start dacă eşti diferit, o Românie intolerantă unde ungurii, ţiganii, evreii, negrii, străinii, handicapaţii sunt vinovaţi pentru că sunt ceea ce sunt şi nu pentru că ar fi făcut ceva.

Apoi o Românie incruntată. România lui S. Oprescu.

Este o Românie cum a mai fost în anii ’50, o Românie cu promisiuni despre un viitor srălucit, un viitor posibil de atins după o perioadă cruntă, din păcate un viitor frumos care, asemeni curcubeului, se tot îndepărtează cu cât încerci mai mult să te apropii de el. Zboară ca autostrada.

Am mai văzut două Românii care ne sunt prezentate ca apropiate, România lui Antonescu şi România lui Geoană.

Sunt Românii aflate la mii de ani lumină distanţă una de alta, două românii  profund incompatibile.

Au ceva comun. O Românie condusă de marionete cu obedienţe faţă de gigantul rus, de fapt către diferite părţi ale acestuia.

România lui Antonescu, o Românie subordonată intereselor oligarhiei ruse, o Românie unde omul de rând va avea onoarea şi plăcerea să prevească la televizor cât de bine trăieşte clasa selectă a miliardarilor, o Românie unde omul de rând are toate libertăţile din lume, cu excepţia libertăţii de a trăi normal şi decent. Acesta fiind unul din apanajele clasei privilegiate.

Cealaltă, a lui Geoană, e o Românie pe care unii au uitat-o prematur. O lume cu congrese fastuoase, spectacole omagiale, drapele roşii, o românie cu cozi, cu cafea din înlocuitori, salam cu soia, o Românie ude paşaportul este o răsplată pentru obedianţă faţă de sistem, o Românie  deschisă doar către est, dar cu sârmă ghimpată spre sud, nord şi vest, o românie a baronilor roşii, controlată de GRU, de baronii sindicatelor, de o justiţie profund controlată şi subordonată politicului, o Românie bolnavă de suspisiune şi secretomenie. O Românie a minciunii.

I-am văzut aproape pe cei doi lideri ai acestor Românii la Antena 3.

Erau ca două fiare care aşteptau încordate să vadă gâtul dezgolit al adversarului. Între acuzaţiile de „Dumneavoastri minţiţi domnule ….” sau „Dumneavoastră aţi minţit domnule…” am asistat la partide de puricat asemeni maimuţelor.

Concluzia  unui privitor dinafară nu putea fi decât una: Dacă cele două personaje vor ajunge să se confrunte, într-o alianţă mult clamată, vom avea parte de un adevărat război unde nu se vor lua prizonieri, un război devastator unde la final vom avea un singur şi uriaş cadavru: poporul român.

Am mai văzut o Românie.

Cea mai complicată dintre toate. România lui Băsescu.

O Românie cu fricţiuni interne, cu sindicate protestând, cu certuri, cu scandal, o Românie unde lucrurile fierb, se agită, se ciocnesc dar în care încet, viitorul se decantează, un viitor unde oamenii merg la serviciu, bătrânii primesc pensie, copii se duc la şcoală, bolnavii sunt trataţi în spitale, o Românie cu o justiţie normală, nespectaculoasă dar tot mai eficientă, o Românie unde vinovaţii stau la puşcărie, o lume unde poţi să  te plictiseşti de atâta normalitate.

O Românie plictisitoare, normală, civilizată, europeană.

Poate mai există şi alte variante de Românie viitoare, alegerea stă în puterea românilor. Oricum, într-un final tot la acea Românie normală se va ajunge. Diferenţa esenţială este drumul până acolo. Acesta poate fi scurt, de câţiva ani sau lung, greu, plin de decepţii şi suferinţe, se întortocheri, generaţii sacrificate.

Depinde doar de români cât de orbiţi vor fi de poleiala roşe sau de ţipla galbenă sub care se ascunde o colcăială cenuşie şi puturoasă.

Gândeşte-te române.

Vrei să vezi şi să trăieşti în acea Românie normală sau vrei ca doar generaţiile care vor urma să aibă acest privilegiu?